Skip to main content

Prima poveste

                                                                            (Skyrim)
                                                                   
În fiecare seară, la culcare, Filip îmi cere să-i spun "pupăza" si apoi "poiete". Atunci când i-am cantat prima oara "In pădurea cu alune aveau casa doi pitici", nu-mi aminteam decât prima strofa, asa că am luat animalele pe rand, un fel de Old McDonald, iar el se prăpădea de ras, așa ca am rămas la varianta mea.
In fiecare seara, la culcare, fratele meu spunea trei lucruri sau personaje, nu-mi mai amintesc bine, iar tata facea o poveste cu ele.
Când i-am spus prima poveste lui Filip, am ales eu pentru el trei personaje și am rămas deocamdată la ele.
Inceputul îl știe acum pe de rost, e in fiecare seara acelasi.
Asta e prima poveste:

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, un porcușor care trăia intr-o pădure mare, mare.
Intr-o zi, a auzit un ciocănit in ușă. Cioc-cioc. Porcușorul a deschis ușa și a vazut-o pe prietena lui vulpita.
- Buna ziua, porcușorule. Uite, mă gândeam că nu ne-am mai văzut demult, așa că am făcut niște biscuiti și am venit să-i mâncăm împreună.
-Vaaai, vulpito, a zis porcușorul. (Baaai, zice și Filip.) Ce idee buna! Intra in casa și asteapta-ma puțin în sufragerie, cat fac eu un ceai.
Vulpita a intrat în casă și a pus farfuria cu biscuiți pe masa din sufragerie. Porcușorul s-a dus în bucătărie. A căutat un ceainic mai mare, l-a umplut cu apa, l-a pus pe aragaz, a pus câteva lingurițe de ceai și a așteptat să fiarbă apa.
Vulpitei începuse să-i fie foame. Se cam uita la biscuiți, dar nu îndrăznea să mănânce fara porcușor. Atunci a auzit un ciocănit in ușă. Cioc-cioc!
A deschis ușa. Era elefantelul.
-Ce faci, elefantelule? a zis vulpita.
- Am venit pe la porcușor, că nu l-am mai văzut demult, a zis elefantelul. E acasă?
-E acasă, face un ceai. Vino și tu sa-l aștepți cu mine.
Și s-au dus amândoi în sufragerie. Vorbeau și se mai uitau din când în când la farfuria cu biscuiți.
-Vulpito, mie mi-e cam foame.
-Si mie, a zis vulpita.
- Nu cred că s-ar supăra porcușorul daca am mânca cate un biscuite.
Și au mâncat amândoi cate un biscuite. Și apoi inca unul, că prea erau buni, și încă unul, până când s-a golit farfuria.
-Vaaai, a zis vulpita. (Baaai, zice și Filip.) O să vină porcușorul cu ceaiul și nu mai avem biscuiți.
Atunci a intrat porcușorul și a văzut farfuria goala, dar n-a zis nimic pentru că nu voia ca prietenii lui sa se simtă rău. Le-a pus ceai in ceasca și apoi s-a așezat și el la masa.
-Ce mai faci, elefantelule? a zis porcușorul. Mă bucur că ai venit pe la mine.
Și s-a prefăcut că ia un biscuite de pe farfurie și apoi ca-l mănâncă cu mare pofta. Pe urmă a băut un pic de ceai. Și a mai luat un biscuite, pe care iar l-a mâncat cu mare pofta. Și a mai băut un pic de ceai.
Elefantelul și vulpita au început și ei să mănânce biscuiți ca porcușorul. Și au vorbit, și au râs, și au povestit ce-au mai facut și ce s-a mai întâmplat prin pădure, până când s-a terminat ceaiul.
-Somn ușor, porcusorule, i-a spus elefantelul.
-Somn ușor, porcusorule, a spus și vulpita.
Și au plecat amandoi.
- Vaaai, a zis elefantelul pe drum. (Baaai, zice și Filip.) Ce biscuiți buni am mâncat!
- Daaa, a zis vulpita.
Și amândoi se gandeau că niciodată nu mai mâncasera biscuiți atât de buni ca cei pe care-i mâncasera împreună cu porcușorul.

Comments

Popular posts from this blog

Superputeri

Se poate trăi fără sex, dar nu și fără atingere, spune
o femeie cu piele zbârcită într-o emisiune despre

sănătate, în timp ce eu strâng rufele din balcon.
De când am născut, soțul meu a răcit

de câteva ori. Eu nici măcar o dată.
Primul lucru pe care îl fac dimineața este să

îmi pun verigheta pe deget. Trecerea de la pielea
perfectă a bebelușului la cea uzată a partenerului

e dificilă, spune femeia. Soțul meu îi zâmbește
copilului, apoi se duce în camera lui. Ploaia cade

în geamuri cu furia corpurilor disperate
să intre. Am văzut crocodili stând nemișcați

în apă în timp ce erau mângâiați
de om, monștri cu piele respingătoare,

lipsiți de puteri. Fiul meu, pe care îl țin aproape
tot timpul în brațe, întinde o mână din pat

și zice Aaa. Probabil vreo umbră
i-a atras atenția. Înlemnesc în prag, cu rufele la piept,

când îmi dau seama că îmi zâmbește mie. Primul lucru
pe care îl fac dimineața este să devin invizibilă.

Ne credem singuri, dar casa e plină

Stăm pe jos, pe pătura pe care a dormit
tatăl meu și ascultăm discuri cu povești –

voci pe care le cunosc atât de bine încât
le confund. Picupul a fost tot al lui.

Eu repet cuvintele, fiul meu râde. I may never be happy,
but tonight I am content,

scria Sylvia Plathla 18 ani, în jurnal. Eu am scris,
la proba de filozofie, că fericirea nu poate să fie

trăită decât în memorie. Sunt în dormitor,
într-un fotoliu. Întins în pat, tatăl meu îmi spune

că nu mai găsește nicio bucurie. A făcut
transplatul medular. Nici măcar bucurii mici, îl întreb eu

cu voce de terapeut. Se uită la mine de parcă am spus
o prostie. De fapt, a început să-și încheie

socotelile. Am scris mult la eseu, îngrozită
să nu mă contrazic la final, şi mi-au scăzut
zece sutimi. Poate am uitat să pun vreo virgulă.
Poate ar fi trebuit să scriu mulțumire în loc de fericire.

Acum să te văd și pe tine părinte

Stăm lungiți în dormitor și ne uităm la Discovery.
Și crocodilii sunt simpatici când sunt mici, îmi spune

tatăl meu. În curând o să facă transplantul medular.
Eu încep să râd. Mai știi, îl întreb dintr-odată,

când mi-ai răsturnat găleata de gunoi
în pat pentru că n-am vrut s-o duc

exact în momentul ăla. Și râd iar. Nu i-am spus
niciodată că nu-mi plăcea să duc gunoiul

pe lumină, pentru că zgomotul pe care îl scotea găleata
când o loveam de ghenă mi se părea că invită

cartierul să-și noteze data, ora și împrejurările în care au surprins un animal rar. Acum mă uit la el
și îl aștept să râdă. Își ține un picior ridicat, cu genunchiul îndoit. După chimioterapie, are pielea cenușie, uscată și subțire,
carnea îi atârnă pe os. Ochii îi sunt ieșiți din orbite și pe cap i-a crescut puf galben. Așa am făcut, mă întreabă
cu o voce spartă, iar eu îmi retrag cuvintele pe rând, până când nu mai rămâne decât teama.