Skip to main content

Posts

Luminiş

Am ţinut neapărat să scriu aici mai mult despre ziua de duminică, pentru că a fost una foarte bună.
Am fost la Sinaia, unde am vizitat expoziția de machete cu trenulețe din gară.
Fiul meu a fost foarte impresionat de trenulețele în mișcare, iar noi, de scenele din viață realizate în cel mai mic detaliu.
Am văzut un omuleț bătând covorul (chiar i se mișca brațul), o fântână arteziană din care părea că țâșnește apă, o femeie sprijinindu-se într-o mătură, în ușa unui bloc, un schior cu capul în zăpadă, o lopată și o găleată lângă o casă - mici, mici de tot, că ți se strângea inima de uimire -, o înmormântare lângă o nuntă, așa cum se întâmplă, și multe, multe altele.
Mi-am adus aminte de Wayward Pines (mai ales de intro), un serial care mi-a plăcut foarte mult până când a ajuns la povestea cu clonele.






Și există și un spațiu de joacă pentru copii.
Și cărți de cumpărat, și cafea de băut. Foarte mult m-am bucurat.

Apoi am vizitat Vila Luminiş, Casa Memorială George Enescu, unde eu am prim…
Recent posts

omenesc, prea omenesc

de Teodora Coman

E atât de frumoasă şi unitară cartea Dianei Geacăr, că alegerea oricărui text te pune în dificultate. Tema familiei propune existenţa ca normalitate într-un discurs al discreţiei, al surdinizării experienţelor cotidiene, dar şi/mai ales al celor inevitabile precum boala şi moartea tatălui. Nu atât vorbele, cât tăcerea definitivă a celor dragi ne (dez)afectează pe viaţă. Din cauza asta, poemele se aproprie de limbajul interiorizat al celei care se teme de falsificarea adevăratelor trăiri prin simpla verbalizare. Limbajul nu e decât vârful de iceberg al umanităţii noastre ireductibile: tac mâlc ca universul, îmi retrag cuvintele/ pe rând, până nu mai rămâne decât teama.

Întoarcerea la firesc, anunţată explicit din titlu, poate că face trimitere la câteva texte impuse deja pe această temă – Francis Duggan cu poemul Ordinary people, sau poemele tranzitive ale lui Raymond Carver, aşa cum Frumuseţea bărbatului căsătorit rescrie, în variantă proprie, The beauty of th…

Despre omul obișnuit

de Octavian Soviany



În volumul său de debut, bună eu sînt diana şi sînt colega ta de cameră (2005), salutat la vremea respectivă cu entuziasm de Adrian Urmanov, Diana Geacăr poetiza, poate cu un exces de prozaizare, în cheia autenticismului minimalist, dovedind că ştie să aplice inteligent reţetele lirice ale promoţiei sale. Dar cartea care a consacrat-o cu adevărat, impunînd‑o ca pe o voce poetică bine articulată, a fost frumuseţea bărbatului căsătorit (2009), care înfăţişează tribulaţiile unei fiinţe solitare într-o lume ostilă şi rece, unde toate canalele de comunicare sînt blocate, iar fiecare obiect a devenit sursa unei posibile agresiuni sexuale. Este vorba despre un univers al afectelor glacificate, de o dezarmantă indiferenţă, traversat de făpturi pe jumătate reificate, unde totul funcţionează după legile corporaţiei, astfel că automatismele cotidiene, rutina de zi cu zi a jobului, relaţiile cu şeful discreţionar (noul dumnezeu al unei umanităţi înhămate la angrena…

Cărțile lui Filip (II)

Alte cărți își așteptau rândul sa scriu despre ele aici, dar am fost ieri la Salonul Editorial "I. H. Radulescu" și ne-am întors acasă cu patru cărți de la Editura Paralela 45.

Mie mi place foarte mult cum arată cărțile pentru copii de la Paralela 45,  mai avem câteva

"Mereu te voi iubi" de Robert Munsch mi-a fost recomandată de vânzător,  mi-a spus că e foarte căutată, iar eu am fost curioasă sa văd despre ce e vorba. I-am citit-o lui Filip o dată și de câte ori îi terminam poezioara care se repetă ca un refren, îmi spunea și el "Mult, mami".
Pe când era bebeluș, noaptea, la culcare, îi spuneam că îl iubesc mult, iar el, când încă nu putea pronunța cuvintele astea, îmi zicea "Mut", care a devenit mai apoi "Mult".
Deci a înțeles ideea principală a cărții.

Am râs când am ajuns la pagina asta pentru că exact ocupațiile astea le are și el acum.


Apoi nu am mai râs.  Deci mama strigă nervoasă că o scoate din minți,  dar îl mângâie și-i câ…

Dreptul la o moarte bună

Cu mulți ani în urma, am ajuns în stare foarte gravă la camera de urgențe a unui spital. După ce am fost întinsă pe pat, m-am uitat în jur, la bătrânii care horcaiau.  Ultimul meu gând a fost: „Doamne, cum am ajuns." Aveam douăzeci de ani și doctorii nu știau dacă mai prind dimineața.
Apoi a venit intunericul din care am ieșit de puține ori și doar pentru o clipă, când eram trasă de pe o targă pe alta și când am simțit masa rece a tomografului. M-am trezit după o zi sau două - operată.
Tata mi-a spus mai târziu că un timp m-am zbătut ca un animal.
Nu am văzut nicio lumină, nimic. Mulți ani de atunci am purtat război cu mine, cu lumea, cu Dumnezeu, văzând că poți muri uite așa - poc! -, și crezând că dincolo nu e nimic.
După mai bine de zece ani, tatăl meu, care făcuse deja transplantul medular, a fost operat de urgență la stomac. Tot inconștient. S-a mai trezit după o săptămână. În timpul ăsta, s-a zbătut legat de pat, cu ochii deschiși, tulburi. Gemea și icnea ca un animal prin…

Nightcomer

Eu, gata să adorm, mulțumită că am găsit idei pentru meniul și joaca cu copilul din ziua următoare.

Mintea mea: Pst. Pst. Auzi, ai început tu un roman mai demult. Fii atenta, am niște idei: am văzut limpede personajele, știu ce trebuie să li se întâmple, știu și cum se termină povestea.

Eu (întorcându-mă pe partea cealaltă): ...

Ea: Ai terminat romanul pentru copii? Vezi că apoi trebuie să te ocupi de volumul de proză scurtă. Am multe idei pe care trebuie să le scrii.

Eu (cu fața în pernă): ...

Ea: Și cu blogul ce-ai de gând? Ai zis că scrii despre cartea lui Giuseppe Berto. N-ai terminat-o. Nu degeaba se numește „Răul ascuns”. Te amuza stilul, râdeai și te minunai, dar ți-a sfredelit creierul până când l-a adus în pragul unui atac de panică. Și nu ți-l permiți. Mai scrie despre cărți pentru copii. Fii atentă, ți-am făcut o listă.

Eu (cu ochii în tavan): ...

Ea: Și am o idee și pentru următorul tău volum de poezie. Și mai am idei pentru niște poeme în engleză. Hai să le scrii acum.

Eu…

Ancore mici sau mari

Ieri s-au făcut trei ani de când a murit Robin Williams. Îmi amintesc că m-am trezit dimineața și am aflat că s-a sinucis. Poate că lucrurile nu s-au întâmplat chiar așa, adică, poate că nu am aflat chiar dimineața, dar asta își amintește mintea mea.
Am plâns în ziua aia, repetându-mi întruna în minte „O, captain! My captain!”, titlul unei poezii de Walt Whitman, pe care, în filmul „Dead Poets Society”, îl recită elevii, urcându-se pe bănci, pentru a-și susține profesorul (R.W.).
Am plâns pentru că m-a dărâmat gândul că un om atât de minunat, pe care îl simțeam foarte apropiat, ca pe un membru al familiei, a făcut asta, și mai ales într-un asemenea mod, pe care nu vreau să-l amintesc, deci cu atâta înverșunare.

Nu am timp să scriu acum despre filmele mele preferate cu el, dar pot să spun că pe atunci mă uitam la „The Crazy Ones”, un serial de comedie foarte bun.

Voiam neapărat să scriu despre el, oricât de puțin, pentru că ieri, până să aflu că s-au împlinit trei ani de la moartea lu…