Skip to main content

Posts

Vin ajutoarele

They say the world was built for two
Only worth living if somebody is loving you(Lana Del Rey, Video games)

Dumnezeu:
De zeci de ani, o balenă străbate oceanul și cântă singură. Mulți oameni au trimis e-mailuri
cercetătorilor care au descoperit-o, întrebându-i de ce nu fac ceva să o ajute. Majoritatea sunt femei.
Lăuza:
Corpul îmi tremură de frig sau de foame.  Sau pentru că a schimbat realitatea. Câinii mei și 
pisoiul nu mă recunosc. Am burta moale ca a unui mamifer subacvatic, doar că a mea a fost despicată deja.
Au scos ce era important și au înghesuit măruntaiele. Abia am venit de la spital, dar rudele
mișună prin casa mea, altele sunt pe drum. Să aibă copilul tot ce-i trebuie. De câte ori plânge de foame,
până străbat eu holul, au și ajuns la el, să mi-l ia în brațe, să-i cânte și să-l plimbe cât mai departe
de mine. Mă întind pe pat, îmi desfac sutienul și sper să-i fiu de ajuns.
Dumnezeu:
Pentru urechea umană, vocea ei este ca un mormăit. Pentru celelalte balene, are o frecvență…
Recent posts

34. Autoportret

Astăzi am ajuns la 34 de ani și tot ce știu în plus este că era ceva de știut.
Trăiesc într-un bob de strugure, la marginea lumii, împingând cu umărul în el, în direcția opusă, ca să nu se răstoarne, trăgând zdravan de o sfoară legată de soare, ca să nu-l las să coboare. Lumina aurie, topită, îmbracă blocurile, casele, copacii și  oamenii, cărora le zâmbesc strâmb în asfințit. Știu că n-are niciun rost să-i întreb dacă și ei s-au pierdut, pentru că le văd măruntaiele. Văd mecanismele interioare ale lumii și ale oamenilor. Mi-a fost dată vederea asta specială, dar nu am nicio putere în afară de scris.

Pierd tot mai des lupta cu "câinele turbat pe care îl găzduiesc în inimă", cum zice Pablo Neruda. Cândva, poate în copilărie, am adăpostit în creier un pui de lup, care, de-a lungul timpului, mi-a rupt cu colții din creier, bucată cu bucată, până s-a împlinit, iar acum urlă zi și noapte, cu botul însângerat. Urlă de foame.
Mă iau la trântă și cu el.
Sub soarele mereu în asfinți…

Dă-mi voie să-ți spun eu nu

În timp ce ne întorceam de la plimbare, un bărbat în vârstă s-a oprit în fața mea și a fiului meu. I-a zâmbit lui, apoi i-a cerut să-i dea mânuța să i-o pupe. Am intervenit imediat și am spus nu. Dezamăgit,  pe un ton de reproș, bărbatul i-a zis fiului meu, care își lăsase mâna jos: "A, nu te lasă mamica." Avea o problemă evidentă  (cu alcoolul sau cu mintea, sau cu amândouă),  dar putea să nu aibă niciuna. Că nu era prima dată când străini, chiar femei în vârstă, bunicuțe simpatice, i-au cerut să-i pupe mânuța.
Așa că, după ce a plecat, am avut, pentru prima oară, o mică discuție despre străin cu fiul meu, care va trebui dezvoltată în timp, iar eu am început să mă gândesc din nou la pornirea asta care mă scoate din minți.

Primul lucru pe care l-am observat când am devenit mamă a fost că toată lumea (rude, vecini, chiar și străini, dar ei sunt ușor de refuzat) vrea să atingă copilul. De la "Dă-mi-l și mie să-l țin", până la a-i aranja hainele sau părul.
Un timp, p…

Who is it? Who's skinning me? Stop. Stop. (Rampo Noir)

Frumusețea bărbatului căsătorit, Editura Vinea, 2009


Pe cine caut când mi-e urât

Nu credeam că mai scriu aici anul ăsta, dar mi s-a făcut foarte urât, iar eu, când mi se face atât de urât, mă duc la Terry Pratchett. Minunatul Terry Pratchett.
”A Slip of the Keyboard” (Corgi Books, 2014) este un volum de articole și discursuri pe care nu l-am terminat încă, dar mi-a plăcut atât de mult ce am citit în el până acum, încât am simțit nevoia să dau mai departe.

Vocea lui plină de umor si caldă m-a făcut să subliniez pe carte de multe ori și să-mi notez idei pe margine. (Și nu-mi amintesc să fi scris pe cărți vreodată.)
Pentru că e o carte doldora de idei despre scris și cărți și de teorie despre literatura fantasy, "the Ur-literature from which all the others sprang, and it developed in the cave right alongside religion", cum spune Terry Pratchett în ”Magic Kingdoms” (Sunday Times, 4 July 1999).

Literatura fantasy satisface nevoia omului de basme, nevoie pe care o are de la începuturi, nevoia de a evada. Escapismul era rău văzut de critici în anii 60, așa că…

Un an bun

Aveam în plan să scriu măcar câteva rânduri despre ce am făcut anul ăsta și nu puteam încheia anul fără să mă ţin de cuvânt.
Nu știu dacă am reușit să-mi amintesc tot, dar cam așa a fost:

1. Bineînţeles că mai întâi o să scriu despre "Dar noi suntem oameni obişnuiţi", volum de poeme apărut anul ăsta la Cartea Românească.
Visez să scriu un volum gros de poezie şi credeam că el o să fie, dar când l-am recitit, înainte de publicare, am scos din el tot ce mi se părea repetiţie sau aproximare.
Iar în poezie nu mai vreau să apromixez. Imaginea trebuie să-mi iasă perfect din cap, altfel nu vede lumina zilei. Și păstrez aproximările pentru proză.

Am citit din volum la Institutul Blecher şi am reuşit să vorbesc despre el.
M-am simţit foarte bine şi de câte ori îmi amintesc că n-a avut parte de o lansare oficială, mă gândesc la seara aia grozavă, care poate fi urmărită aici.

De asemenea, mă gândesc la cele patru cronici pe care le-a primit până acum, scrise de Teodora Coman (pe blogul…

george geacăr, fragment de jurnal

O să petrec Crăciunul la spital, ceea ce pare (...) cu ce mi se întâmplă de la o vreme. Mă dezobișnuiesc de normalul de dinainte și mă acomodez cu noul normal.
Dacă scriu în caietul ăsta, o fac din două motive:
- ca să nu mă simt singur,
- ca să nu se piardă ce-mi trece prin cap.
Nu știu dacă ceea ce-mi trece prin cap are vreo valoare, dar tocmai ideea că s-ar putea să n-aibă e blocantă, nocivă. Trebuie să scriu tot ce-mi trece prin cap pentru că asta e, atât îmi trece prin cap.

În realitate,  e greu să te dezbari de ideea că scrii ca să citească cineva ce ai scris. Logic, cam de aia scrii, dar, în fapt, e mai important să scrii pentru tine,  pentru că în felul ăsta scrii și pentru alții.
Să fii atât de puternic încât să fii singur, dar să nu te simți singur, să fii slab, dar să nu te simți slab.

Zăpadă albă pe pământ,  ciori negre
în aer, aer static, vârfurile copacului de lângă Institutul de Cardiologie sunt nemișcate.  Așteptare,  asta este. Când nu faci nimic, aștepți ceva.