Skip to main content

Posts

Un weekend bun

Am făcut biscuiți și guguloaie din plastilină cu fiul meu, l-am învățat să picteze cu acuarele, am fost lângă el la prima întâlnire cu piscina, la țară, și totul a mers atât de bine încât cu greu l-am mai scos din ea. Am făcut poze și am filmat.
Am pozat inclusiv guguloiul pe care mi l-am făcut mie, cu ochi și gură, înfipt pe un băț, care trebuia să fie The Arm din Twin Peaks.
Voiam să le descarc pe toate ieri, dar telefonul meu a început să aibă un comportament dubios. După ce l-am restartat, nu a mai vrut să se deschidă.
Se pare că toate telefoanele care ajung la mine au o viață scurtă. Până și mie a început să mi se pară ciudat că ba le scap pe jos, ba în apă, ba le obosesc repede.
După ce s-a născut fiul meu, tata ne-a spus să-i facem poze și să-l filmăm la prima baie, prima plimbare etc, deci la primele lui întâlniri cu lumea, și apoi de câte ori face un lucru nou. Îi facem poze și îl filmăm aproape în fiecare zi.
Am învățat să nu mai țin la lucruri, dar telefonul ăsta a fost al…
Recent posts

Scrisoare pentru tatăl meu

Acum doi ani, după-amiaza, am primit un telefon că inima ta s-a oprit. Bătuse multe ore singură, într-un corp inconștient, dar rămas cu ochii deschiși. Insistase destul.
L-am luat pe fiul meu în braţe şi am început să urlu în tăcere. Se poate urla şi aşa, am învăţat.
Te-ai supărat că n-am venit să te văd în ultima ta zi? Mi-au spus că tu nu mai eşti acolo, în ochii ăia tulburi.
M-ai fi auzit? Dar ce ți-aș fi putut spune? Că nu vreau să mori, dar că am ajuns să cred că e cea mai bună soluţie?
Te mai gândeai la ceva sau, când ai înțeles că mori, ai plecat pur și simplu? Ți-a fost frică?
După ce ne-a zdrobit vestea că ai leucemie, am început să ne ridicăm ușor-ușor, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit imediat un donator compatibil imediat (sora ta). Cine s-ar fi gândit la norocul ăsta? Urma să mai trăiești cel puțin zece ani.
Dar apoi lucrurile au mers din rău în şi mai rău. Parcă ceva ţi se pusese împotrivă.

Se fac doi ani de când ai murit, iar eu …

Cărțile lui Filip (I)

Când Filip era înca nou-născut, ne-am apucat să comandăm o grămadă de cărți pentru copii, nu cumva să ceară vreuna pe care nu o avem.

Incă de pe atunci am început să-i citesc. I-am citit multe carți, și numai ce am vrut eu.

Prima carte a fost „Papagalul” de Paul Flemming, tradusă de Radu Paraschivescu, din colecția Aripioare, de la Editura Rao, 1998.




Am pus o poză de pe net pentru că papagalul nostru este decapitat - este, doar, un prieten vechi al nostru, care l-a sprijinit pe Filip la bine si, mai ales, la rău, în necazul cu dinții.
Mai avem din colecția asta „Pinguinul” și „Bufnița”, decapitate și ele, cu aripi smulse, dar preferatul lui a rămas „Papagalul”.
Am învățat-o pe de rost, i-am citit-o de foarte multe ori, iar el ajunsese să zâmbească atunci când auzea începutul, pe care întotdeauna i-l citeam cu o voce pițigăiată: „M-am săturat de fructe!” se plânge Papagalul/ Făcând prin bolta verde un ditamai scandalul.”
Papagalul zboara de la un vecin de junglă la altul, să vadă ce …

Forme umane

Într-o zi, Filip a văzut un porumbel mergând pe trotuar și s-a hotărât să-l alerge. Eu am rămas pe margine, convinsă că porumbelul o să zboare. Filip s-a apropiat de el fugind, porumbelul, văzându-l, a început să țopăie în direcția opusă. Țopăia repede, uitându-se din când în când peste umăr, să vadă dacă porumbelul ăla mare, sau ce-o fi în spatele lui, îl prinde din urmă. Atunci m-am apropiat și eu. Nu mai văzusem niciodată un porumbel încăpățânat.

Mai târziu, mi-am amintit de întâmplarea mea cu porumbei:


***

Din pat văd prin geam, 
ca printr-o gură de aerisire,  pe nişte cabluri care unesc două blocuri, un porumbel.
Se uită când la stânga când la dreapta, nu face prea multe.
De-odată se porneşte încoace. Mă gândesc c-o să intre peste mine. Sunt în chiloţi.
Se opreşte la pervaz,  unde imediat soseşte ea.  Cea mai iubită.
Se aleargă, se ciupesc  la ora prânzului şi la pervazul meu.
Unde-mi beau cafeaua.



(din volumul „Frumusețea bărbatului căsătorit”, Editura Vinea, 2009)

„Sfaturi pentru mine” de Louise Erdrich

Lasă vasele nespălate.
Lasă țelina să putrezească în sertarul de jos al frigiderului
și spuma pământie să se întărească pe podeaua bucătăriei.
Lasă firimiturile negre pe fundul prăjitorului de pâine.
Aruncă bolul crăpat și nu lipi ceașca.
Nu lipi nimic. Nu cârpi. Cumpără ace de siguranță.
Să nu coși nici măcar un nasture.
Lasă vântul să facă tot ce vrea, apoi pământul,
care ne invadează sub formă de praf, și apoi morții
care se strâng în rotocoale gri sub canapea.
Vorbește-le. Spune-le că sunt bineveniți.
Nu păstra toate piesele din puzzle
sau pantofiorii păpușilor în perechi, nu-ți bate capul
despre cine folosește periuța cui sau dacă vreodată
ceva își găsește locul.
În afară de cuvinte. Sau de gânduri.
Caută autenticul – stabilește mai întâi
ce e autentic,
apoi du-te după el cu toată inima.
Cu inima, locul ăla
în care nici măcar nu te gândești să faci curat.
Debaraua ticsită cu suveniruri primitive.
Nu separa agrafele pentru hârtie de șuruburi, de dinții de lapte păstrați,
și nu-ți bate capul dacă mâncăm …

"Internatul pentru indieni. Fugarii" de Louise Erdrich

Acasă e locul spre care ne îndreptăm în somn.
Vagoanele care se împleticesc spre nord, în vise,
nu ne așteaptă. Le prindem în fugă.
Șinele, vechi răni pe care le îndrăgim,
străbat în paralel suprafața și se opresc
chiar sub Munţii Turtle. Dacă mergi pe urma rănilor
nu te poți rătăci. Acasă e locul în care se întâlnesc.

Jalnicul paznic scapără un chibrit și face întunericul
mai puțin îngăduitor. Ne uităm prin crăpăturile dintre scânduri
la pământul care începe să zboare, să zboare până când doare
să ne aflăm aici, înghețați, în uniformă.
Știm că șeriful așteaptă la jumătatea drumului
să ne ducă înapoi. Mașina lui e mută și caldă.
Autostrada nu vibrează, doar zumzăie ca o aripă de insulte repetate. Cicatrice palide, urme ale pedepselor antice, ne duc înainte și înapoi.
Toți fugarii poartă cămăsi lungi și verzi, culoarea pe care ai crede că o are umilirea. Frecăm trotuarele pentru că e o treabă umilitoare. Peria noastră taie în piatră arcuri de apă, iar în liniile ude și fragile strălucesc limpede, o clipă, …

Nimic nu scoate o femeie din minţi ca un bărbat înţelegător

În timp ce-mi imaginez feţe hidoase în copaci,
care se holbează şi râd de poziţiile noastre chinuite, geamurile se aburesc treptat.
Aproape c-a ajuns să sărute geamul din spate.

Mi-e frică.
Stai liniştită.

Sau serile când rămâne singur: mai întâi, un drum la supermarket.

Pe la jumătatea filmului, pentru că a mâncat tot ce se putea,
începe să se dea mai aproape de mine. Mă-ntind
să iau sticla de bere. Mâna i-a şi ajuns pe un sân.
Ne sărutăm. Ne sărutăm.
Ne sărutăm.
Dă-l naibii de film. Vino-ncoa.
Şi imediat:
Îmi pare rău. Stai liniştită.Să mă odihnesc puţin.

Şi apoi:
Rămâi la mine în seara asta.
Dar nu am cremă de faţă aici.
Îţi dau aftershave-ul meu.

Mă ţine în braţe:
Culcă-te, eşti obosită.
Se-ntoarce pe o parte. Într-un minut sforăie.
Mă-ntorc pe partea cealaltă.
Închid ochii. Îi deschid.
Plapuma e prea scurtă.
Se trezeşte - Ce ai? - şi,
înainte s-adoarmă din nou, oftează, îmi atinge spatele
cu mâna lui transpirată:
Ai visat urât. Stai liniştită.
Îmi spune să mă fac blondă:
Aşa-ţi stă cel mai bine.
A doua zi al…