Skip to main content

Posts

A doua scrisoare pentru tatăl meu

Astăzi se fac 3 ani de când ai murit. Fără  nimeni lângă tine. De câte ori mă gândesc la asta, mi se face rău. Știu că nu mai erai de câteva zile în corpul tău,  dar dacă erai? Dacă auzeai și înțelegeai tot? Dacă ai murit conștient de faptul că nu e niciunul dintre noi lângă tine?
Poate că ți-a părut bine că se întâmplă așa. Ai fost un om retras.

Nu credeam că o să-ți mai scriu vreo scrisoare. Mă gândesc tot mai puțin la tot ce s-a întâmplat,  ca să pot continua. Când ai o rană așa de mare, care nu se va curăța niciodată și,  deci, nu se va închide, cred că e mai bine s-o lași în pace. O ștergi cu blândețe și te ocupi de treburile zilnice, căutând să n-o deranjezi.
Suntem ceva mai bine, deci. Eu, cel puțin, mă văd destul de clar și încă învăț să mă descurc cu mine. Uneori reușesc,  alteori mă sperii. Dar îmi revin repede și nu mai zac.
De ceva timp, mi-am propus să stau mai mult, cât pot de mult, într-o singură  realitate. În prezent. Mi-a prins bine. Acum mă împac destul de bine cu …
Recent posts

Obiectepierdute

E cam târziu pentru mine să ies de aici
şi distractiv pentru terminaţii de la non stopul de vizavi.
Am coborât doar pentru bere. Serios.
Doar pentru două beri. Sâmbătănoaptea
înseamnă cea mai urâtă singurătate. Machiată şi gata
să intri într-o rochie de impresie, dar nu vine
nimeni să caute acest obiect preţios şi pierdut.
Unde ai vrea să ajungi, domnişoară?

Într-un spaţiu în care
nu mai vrea nimeni. Într-un spaţiu în care
privirile libidinoase n-ajung. Cu o privire de gheaţă (sper)
cer două cutii de bere, întind banii, desfac frigiderul,
mă-ntind după ele (oh, se vede
celulita, ah, celulita! Ce ştiu ei despre ea?)
le iau una câte una, mă-ntorc şi spun răspicat: mulţumesc.
Şi apoi nimic. Am aşteptat fluierături. Nimic. Doar ceva care
se adună, se mişcă undeva la îndemână,
în piept, în cap, în burtă. Ceva care rîde în hohote, din ce în ce mai tare:
Ai rămas singurică iar. Ai rămas iar singurică.

Bestia Sentimentală

Şi omul-fără-faţă îţi răspunde: cu mare plăcere. Şi zâmbeşte
şi-şi suge…

"un rău al singurătății"

O voce cavernoasă, dar limpede, de vrăjitoare, asta auzeam în minte în timp ce citeam "Tribar" (Editura Nemira, 2018, colecția Vorpal, coordonată de Svetlana Cârstean), cel mai recent volum al Andrei Rotaru, o voce care nu te invită la un dialog despre lucrurile văzute și nevăzute, ci îți  spune, indirect, dar clar, că ăsta e singurul drum și că nu există salvare:

"tot ce e aici e vechi. vremea ta a trecut. odihnește-te." (...) "cu eforturi pe care zi de zi le încurajez,  într-o zi vom fi îmbătrânit. "

Corpul adultului, făcut din citate, fragmente de poezie și proză (Novalis, Anne Carson, Adonis, Aldous Huxley, Susan Howe, Heinrich Bill,  Ludwig Wittgenstein, Philip Roth și alții) e pus tot timpul în comparație cu corpul copilului, real, cu simțurile intacte, dar lipsit de libertate. Nu e vorba despre o recuperare a copilăriei,  a vreunui timp al fericirii, în niciun caz, e pur și simplu o înregistrare a evoluției.

"miroase aerul, e noapte. adie căl…

Conacul

Am ținut să scriu câteva rânduri despre  Philip Roth (1933-2018), pentru că este unul dintre scriitorii mei preferați, adică unul dintre prietenii mei.

Raiul meu este un conac îmbrăcat în iederă, cu terasă și grădină, în care eu beau cafea cu Sylvia Plath, Anne Sexton, Virginia Woolf, Katherine Mansfield, Raymond Carver, Truman Capote, J.D. Salinger, Ernest Hemingway, Terry Pratchett, Stephen Hawking, Philip Roth acum și mulți alții, care sunt deja acolo sau vor veni.
Cafeaua se face singură, e un soare blând tot timpul, grădina e plina de flori, copaci și animale liniștite, noi bârfim și râdem de ne trosnesc fălcile.

Legătura mea de prietenie cu Philip Roth: una dintre cărțile lui a fost primul cadou pe care i l-am făcut soțului meu, acum vreo 9 ani, pe când abia ne cunoșteam. Aflase despre el din articolele lui Radu Cosașu și voia să-l citească și așa ne-am apucat să-i citim câteva cărți împreună.
Unele nu apar în poză  ("Viața mea de bărbat", "Animal pe moarte"…

Corul matinal

Era răcoare,  se auzeau doar păsările din copaci. Am scos capul pe geam, dar n-am văzut decât poștărița ieșind din scară, plecând apoi mai departe pe jos. Cum o fi ajuns până aici? Și-o fi lăsat bicicleta după colț? Dar de ce sa facă asta? Și ce-o fi adus? Nu poate fi vorba de vreo factură. La ce s-o fi gândind? I-o fi somn și ei? Ce speranțe o fi având? E mulțumită? Care o fi viața ei?

Și atunci am avut gândul care mă tot vizitează de ceva vreme, și anume că tendința asta răspândită în poezia de acum, de a face glume, jocuri de cuvinte și rime, e influența unui organism cu mare putere, care exploatează nevoile și fricile omului, cum ar fi nevoia de a fi acceptat și integrat (acel belonging) și frica de singurătate, adică de moarte, un organism numit Facebook. Conștientizată sau nu, eu cred că de acolo vine, mai precis, din atitudinea cultivată de memes.

Mare bucurie

L-am visat.
Îl țineam în mână, îi vedeam coperta (din păcate, nu am reușit să o țin minte și după trezire).
Aș putea spune că l-am început prin 2008, 2009, în timp ce scriam la un volum de poezie ("Frumusețea bărbatului căsătorit"). De-a lungul timpului, mai avusesem încercări, mai scrisesem mici proze, dar atunci am început să scriu în mod conștient, cu gândul la un volum.
Și, de atunci, am tot scris, pe lângă poezie, și proză scurtă, genul ăsta de care sunt tare îndrăgostită.
Titlul îl aveam de pe atunci.

De-a lungul timpului, s-au strâns destul de multe proze - unele au intrat pe loc în carte, pe altele le-am tot rescris (de exemplu, o proză de pe la 18 ani; i-am scos scheletul, l-am luat cu grijă și l-am acoperit așa cum am vrut acum), iar pe altele le-am părăsit, să-și aștepte timpul.
Sunt proze scrise dintr-o suflare și proze rescrise de foarte multe ori, cum ziceam, personaje care stau înghesuite în realitatea lor sau a celorlalți și personaje care cred că scapă, …

Cățeaua

O urmăreşte peste tot. Chiar și noaptea, când îi dă drumul din lanţ să se plimbe pe unde vrea, ea se întoarce şi urlă la ușă până o face să se ridice din pat. Când se apropie cu lanţul de ea, amuțește. Are spume la gură, părul vâlvoi, plin de frunze şi de scaieţi. O leagă iar şi se duce să doarmă. Într-o dimineaţă, pe când îşi bea cafeaua singură, la fereastra din dormitor, pe unde vin de obicei animalele sălbatice, a văzut niște tufișuri mişcându-se în fața casei. Fiind o femeie zdravănă, Albă ca Zăpada nu s-a speriat. A lăsat jos cana de cafea, a scos puşca de sub o scândură din podea şi a ieșit pe geam. Se apropia de tufişuri calmă, cu paşi siguri. Când mai avea vreo doi paşi de făcut, animalul a atacat-o. Albă ca Zăpada a căzut pe spate, ţinând puşca strâns cu mâinile, drept în fața animalului. Spera să-l obosească, sau să-i tragă una în cap. Animalul s-a rostogolit în praf. Albă ca Zăpada a reuşit să-i dea la o parte părul încâlcit de pe faţă și a văzut că este o căţea. Foarte bine, …