Skip to main content

Posts

XIV

Oamenii se concentrează asupra mea,
atât cei de pe scaune cât şi cei atârnaţi
de bară. Am adormit iar în metrou
cu ochii deschişi.

Nu ştiu cum să încep.
Cu ce vă vine în minte.
Nu pot să-i mai ascult, nu pot să mai citesc.
Nu pot să le răspund.
Adică
sunteţi în căutarea propriului discurs?
Stau cu ei la masă nemişcată, feţele lor
rânjesc la mine. Dimineaţa
mă trezesc cu vânătăi şi urme de dinţi şi
înţepături de ac pe braţe şi pe coapse.
Adică
aveţi nevoie de cineva să vă îngrijească?
Îngrozitor
că ei nici măcar nu ştiu
cât sunt de trişti că nu pot scăpa
de aceste reacţii sociale automate.
Dragostea. Vorbesc atât de mult,
vorbesc atât de mult,
dar numai eu îi văd cum sunt,
atât de mult. Nici unul
nu se opreşte să mă scoată de aici.

Mi-au spus
că sunt prea detaşată,
am demisionat – proiectele nu au legătură
cu mine. Pot să vă plătesc
data viitoare. Şi povestea din care nu mai ies
mă umileşte, nu vreau
să mai particip la conspiraţia asta.
Oamenii pot să trăiască şi singuri.
Eu nu mai sim…
Recent posts

Zoolocatarii

şi înfiinţă o grădină zoologică - bucolică
 fireşte cam paradis cam puşcărie cam melancolică.
R. Queneau, Geneza unei grădini zoologice


E vremea actelor de curaj:
urc singură în Turnul Chindiei - treptele
scârţâie înaintea şi în urma mea – dau târcoale
în jurul lacului, vizitez Grădina Zoologică.
Să bag mâna în cuşca tigrului?
E vremea actelor de curaj!

Aş putea lucra aici.
Sau să-mi caut un bărbat?

N-am adus de mâncare pentru maimuţe - oricum, sunt
pline cu pufuleţi, chipsuri şi floricele. Târgoviştea e plină
de copii, dar pavianul cu mantie îşi menţine erecţia.

Nu mai cunosc pe nimeni pe-aici. Iezii
de la care-mi luam la revedere cu un smoc de iarbă
probabil c-au murit demult. M-apropii de măgar
şi-l întreb dacă se simte singur.
Întotdeauna mi-au plăcut orele de biologie.

Citesc în CV-ul gâştei Nilului că-şi alege
partenerul pentru toată viaţa. Într-adevăr,
e vremea actelor de curaj.

Cineva a scris pe uşa bizonului: W.C.

Mă-ntorc la maimuţe.
Pavianul cu mantie îşi plimbă erecţia, în t…

A doua scrisoare pentru tatăl meu

Astăzi se fac 3 ani de când ai murit. Fără  nimeni lângă tine. De câte ori mă gândesc la asta, mi se face rău. Știu că nu mai erai de câteva zile în corpul tău,  dar dacă erai? Dacă auzeai și înțelegeai tot? Dacă ai murit conștient de faptul că nu e niciunul dintre noi lângă tine?
Poate că ți-a părut bine că se întâmplă așa. Ai fost un om retras.

Nu credeam că o să-ți mai scriu vreo scrisoare. Mă gândesc tot mai puțin la tot ce s-a întâmplat,  ca să pot continua. Când ai o rană așa de mare, care nu se va curăța niciodată și,  deci, nu se va închide, cred că e mai bine s-o lași în pace. O ștergi cu blândețe și te ocupi de treburile zilnice, căutând să n-o deranjezi.
Suntem ceva mai bine, deci. Eu, cel puțin, mă văd destul de clar și încă învăț să mă descurc cu mine. Uneori reușesc,  alteori mă sperii. Dar îmi revin repede și nu mai zac.
De ceva timp, mi-am propus să stau mai mult, cât pot de mult, într-o singură  realitate. În prezent. Mi-a prins bine. Acum mă împac destul de bine cu …

Obiectepierdute

E cam târziu pentru mine să ies de aici
şi distractiv pentru terminaţii de la non stopul de vizavi.
Am coborât doar pentru bere. Serios.
Doar pentru două beri. Sâmbătănoaptea
înseamnă cea mai urâtă singurătate. Machiată şi gata
să intri într-o rochie de impresie, dar nu vine
nimeni să caute acest obiect preţios şi pierdut.
Unde ai vrea să ajungi, domnişoară?

Într-un spaţiu în care
nu mai vrea nimeni. Într-un spaţiu în care
privirile libidinoase n-ajung. Cu o privire de gheaţă (sper)
cer două cutii de bere, întind banii, desfac frigiderul,
mă-ntind după ele (oh, se vede
celulita, ah, celulita! Ce ştiu ei despre ea?)
le iau una câte una, mă-ntorc şi spun răspicat: mulţumesc.
Şi apoi nimic. Am aşteptat fluierături. Nimic. Doar ceva care
se adună, se mişcă undeva la îndemână,
în piept, în cap, în burtă. Ceva care rîde în hohote, din ce în ce mai tare:
Ai rămas singurică iar. Ai rămas iar singurică.

Bestia Sentimentală

Şi omul-fără-faţă îţi răspunde: cu mare plăcere. Şi zâmbeşte
şi-şi suge…

"un rău al singurătății"

O voce cavernoasă, dar limpede, de vrăjitoare, asta auzeam în minte în timp ce citeam "Tribar" (Editura Nemira, 2018, colecția Vorpal, coordonată de Svetlana Cârstean), cel mai recent volum al Andrei Rotaru, o voce care nu te invită la un dialog despre lucrurile văzute și nevăzute, ci îți  spune, indirect, dar clar, că ăsta e singurul drum și că nu există salvare:

"tot ce e aici e vechi. vremea ta a trecut. odihnește-te." (...) "cu eforturi pe care zi de zi le încurajez,  într-o zi vom fi îmbătrânit. "

Corpul adultului, făcut din citate, fragmente de poezie și proză (Novalis, Anne Carson, Adonis, Aldous Huxley, Susan Howe, Heinrich Bill,  Ludwig Wittgenstein, Philip Roth și alții) e pus tot timpul în comparație cu corpul copilului, real, cu simțurile intacte, dar lipsit de libertate. Nu e vorba despre o recuperare a copilăriei,  a vreunui timp al fericirii, în niciun caz, e pur și simplu o înregistrare a evoluției.

"miroase aerul, e noapte. adie căl…

Conacul

Am ținut să scriu câteva rânduri despre  Philip Roth (1933-2018), pentru că este unul dintre scriitorii mei preferați, adică unul dintre prietenii mei.

Raiul meu este un conac îmbrăcat în iederă, cu terasă și grădină, în care eu beau cafea cu Sylvia Plath, Anne Sexton, Virginia Woolf, Katherine Mansfield, Raymond Carver, Truman Capote, J.D. Salinger, Ernest Hemingway, Terry Pratchett, Stephen Hawking, Philip Roth acum și mulți alții, care sunt deja acolo sau vor veni.
Cafeaua se face singură, e un soare blând tot timpul, grădina e plina de flori, copaci și animale liniștite, noi bârfim și râdem de ne trosnesc fălcile.

Legătura mea de prietenie cu Philip Roth: una dintre cărțile lui a fost primul cadou pe care i l-am făcut soțului meu, acum vreo 9 ani, pe când abia ne cunoșteam. Aflase despre el din articolele lui Radu Cosașu și voia să-l citească și așa ne-am apucat să-i citim câteva cărți împreună.
Unele nu apar în poză  ("Viața mea de bărbat", "Animal pe moarte"…

Corul matinal

Era răcoare,  se auzeau doar păsările din copaci. Am scos capul pe geam, dar n-am văzut decât poștărița ieșind din scară, plecând apoi mai departe pe jos. Cum o fi ajuns până aici? Și-o fi lăsat bicicleta după colț? Dar de ce sa facă asta? Și ce-o fi adus? Nu poate fi vorba de vreo factură. La ce s-o fi gândind? I-o fi somn și ei? Ce speranțe o fi având? E mulțumită? Care o fi viața ei?

Și atunci am avut gândul care mă tot vizitează de ceva vreme, și anume că tendința asta răspândită în poezia de acum, de a face glume, jocuri de cuvinte și rime, e influența unui organism cu mare putere, care exploatează nevoile și fricile omului, cum ar fi nevoia de a fi acceptat și integrat (acel belonging) și frica de singurătate, adică de moarte, un organism numit Facebook. Conștientizată sau nu, eu cred că de acolo vine, mai precis, din atitudinea cultivată de memes.