Skip to main content

Posts

Bucurie la cafea

E o mare bucurie să aflu că sunt unul dintre cei cinci finaliști la CONCURSUL NAŢIONAL PENTRU TRADUCEREA POEZIEI ROMÂNEŞTI „Lidia Vianu Translates”, ediţia a doua, 2018.

Concursul are ca scop "sprijinirea poeţilor români şi promovarea poeziei româneşti în lume".
Premiul este traducerea în limba engleză a poemelor câștigătoare de către Lidia Vianu, fondatorul concursului, iar traducerile vor fi publicate în volum (pe hârtie, şi online) la Contemporary Literature Press, până la 1 aprilie 2019.
Partenerii concursului: Universitatea din Bucureşti, Institutul Cultural Român, Muzeul Naţional al Literaturii Române, Uniunea Scriitorilor din România, British Council, Headsome Communication şi Bloodaxe Books, UK.
Din câte am înțeles, au fost 150 de participanți, iar finaliștii sunt, în ordine alfabetică:
Mălina Romiţa Constantin Diana GeacărEmil NicolaeIoan Es PopFloarea Ţuţuianu

Recent posts

Șireturi

Ziua de ieri, tare mohorâtă, cu burniță și vânt - și străzi pustii, speram eu -, a fost chiar bogată în evenimente:

1. Trecând prin piață, aud o voce spartă:
- Dovlecii nu se vinde, porcii i-am tăiat!
Nu e de râs și nici n-am râs, doar mi-am spus: Vaaai, ce titlu bun de-o proză!

2. O femeie mă oprește pe trotuar și mă întreabă unde e piața. Îi fac semn din cap.
- Dar toată lumea îmi arată în direcția aia!
Mi-am scos mâna din buzunar și m-am apucat să-i arăt pe unde trebuie să traverseze, în fine, toți pașii pe care trebuie să-i facă.
La sfârșit, am ajuns să ne răstim una la alta.
- Doamne, ce de sensuri!
- Păi na! îi zic și mă aplec să-mi leg șireturile pe care le urmărisem până atunci fluturând în vânt.

3. Un adolescent lipește de gard o adolescentă. Amândoi hihihi și hahaha, apoi se sărută. Lângă ei, pe trotuar, e o altă adolescentă, care, ținând în sus telefonul mobil, le spune:
- Nu vă filmez!
Când am trecut pe lângă ei, le-a zis:
- Stați așa să treacă și...
Cine? Doamna asta? Fem…

În cazul în care a mai rămas vreo fantomă

(Prima ilustrație din seria "Girl and her Dog, Anxiety", începută anul trecut, despre care o să scriu în altă zi)

XIV

Oamenii se concentrează asupra mea,
atât cei de pe scaune cât şi cei atârnaţi
de bară. Am adormit iar în metrou
cu ochii deschişi.

Nu ştiu cum să încep.
Cu ce vă vine în minte.
Nu pot să-i mai ascult, nu pot să mai citesc.
Nu pot să le răspund.
Adică
sunteţi în căutarea propriului discurs?
Stau cu ei la masă nemişcată, feţele lor
rânjesc la mine. Dimineaţa
mă trezesc cu vânătăi şi urme de dinţi şi
înţepături de ac pe braţe şi pe coapse.
Adică
aveţi nevoie de cineva să vă îngrijească?
Îngrozitor
că ei nici măcar nu ştiu
cât sunt de trişti că nu pot scăpa
de aceste reacţii sociale automate.
Dragostea. Vorbesc atât de mult,
vorbesc atât de mult,
dar numai eu îi văd cum sunt,
atât de mult. Nici unul
nu se opreşte să mă scoată de aici.

Mi-au spus
că sunt prea detaşată,
am demisionat – proiectele nu au legătură
cu mine. Pot să vă plătesc
data viitoare. Şi povestea din care nu mai ies
mă umileşte, nu vreau
să mai particip la conspiraţia asta.
Oamenii pot să trăiască şi singuri.
Eu nu mai sim…

Zoolocatarii

şi înfiinţă o grădină zoologică - bucolică
 fireşte cam paradis cam puşcărie cam melancolică.
R. Queneau, Geneza unei grădini zoologice


E vremea actelor de curaj:
urc singură în Turnul Chindiei - treptele
scârţâie înaintea şi în urma mea – dau târcoale
în jurul lacului, vizitez Grădina Zoologică.
Să bag mâna în cuşca tigrului?
E vremea actelor de curaj!

Aş putea lucra aici.
Sau să-mi caut un bărbat?

N-am adus de mâncare pentru maimuţe - oricum, sunt
pline cu pufuleţi, chipsuri şi floricele. Târgoviştea e plină
de copii, dar pavianul cu mantie îşi menţine erecţia.

Nu mai cunosc pe nimeni pe-aici. Iezii
de la care-mi luam la revedere cu un smoc de iarbă
probabil c-au murit demult. M-apropii de măgar
şi-l întreb dacă se simte singur.
Întotdeauna mi-au plăcut orele de biologie.

Citesc în CV-ul gâştei Nilului că-şi alege
partenerul pentru toată viaţa. Într-adevăr,
e vremea actelor de curaj.

Cineva a scris pe uşa bizonului: W.C.

Mă-ntorc la maimuţe.
Pavianul cu mantie îşi plimbă erecţia, în t…

A doua scrisoare pentru tatăl meu

Astăzi se fac 3 ani de când ai murit. Fără  nimeni lângă tine. De câte ori mă gândesc la asta, mi se face rău. Știu că nu mai erai de câteva zile în corpul tău,  dar dacă erai? Dacă auzeai și înțelegeai tot? Dacă ai murit conștient de faptul că nu e niciunul dintre noi lângă tine?
Poate că ți-a părut bine că se întâmplă așa. Ai fost un om retras.

Nu credeam că o să-ți mai scriu vreo scrisoare. Mă gândesc tot mai puțin la tot ce s-a întâmplat,  ca să pot continua. Când ai o rană așa de mare, care nu se va curăța niciodată și,  deci, nu se va închide, cred că e mai bine s-o lași în pace. O ștergi cu blândețe și te ocupi de treburile zilnice, căutând să n-o deranjezi.
Suntem ceva mai bine, deci. Eu, cel puțin, mă văd destul de clar și încă învăț să mă descurc cu mine. Uneori reușesc,  alteori mă sperii. Dar îmi revin repede și nu mai zac.
De ceva timp, mi-am propus să stau mai mult, cât pot de mult, într-o singură  realitate. În prezent. Mi-a prins bine. Acum mă împac destul de bine cu …