Friday, January 9, 2015

Garsoniera de turtă dulce



            „Deschiderea inimii” era una din probele practice cele mai grele. (Valeriu Anania, Memorii)

Am tendinţa de a intra în belele. Recunosc.
Nu o las să doarmă. Spre dimineaţă, când piere orice speranţă şi vrea să pună cafeaua pe foc şi să-şi aprindă ţigară, o arunc în cel mai adânc vis.
Vis după vis, o arunc tot mai adânc, o împing spre margine, o ţin închisă aşa cum mă ţine ea pe mine. I-am ajuns sub coaste şi mă usuc.
Vis după vis, o atrag tot mai departe, îi amestec minţile într-un clei gros din care nu mai poate ieşi.

Avem nevoie unii de alţii şi pentru asta trebuie să trăim pe ascuns.
Numai așa putem fi noi.
Între noi nu sunt permise manifestări de afecţiune. Nu ne atingem. Căldura declanşează criza.
Totul începe cu o sângerare uşoară. Ăsta este şi semnalul. Atunci se apropie toţi de tine. Nu te atinge nimeni, aşa că trebuie să ai grijă cum cazi pe ciment. Uneori e bine să-ţi spargi tu capul – jumate din treabă e făcută. Altfel, sunt nevoiţi să caute pietre ascunţite şi nu prea se găsesc.

Fără afecţiune, nu ne mai tulburăm existenţa. Fără tulburări, ne ducem existenţa într-un loc sigur. Dar, înainte de toate, pentru noi e foarte important să ne integrăm. Integrarea e cea mai bună formă de apărare, dar mulţi au mers prea departe. Mulţi s-au îndrăgostit şi au uitat.

Când l-am întâlnit, eram în trecere. Căutam ceva, presupun. Memoria mă trădează adesea. Pleacă şi vorbeşte de una singură te miri unde. De multe ori, când sunt la birou, aud exact gândurile, cuvintele mele, ieşind din genunchii clienţilor.
Bun. Treceam pe stradă şi el fuma o țigară pe trotuar.
Am trecut fără să îndrăznesc să întreb încotro s-o iau. Adesea oamenii par să ştie încotro trebuie s-o ia ceilalţi.
Ajunsesem la capătul străzii şi nu găsisem ceea ce căutam. Știu asta pentru că îmi amintesc senzația de sufocare. Dar nu mi s-a părut ciudat, adesea mintea îmi scapă şi-mi ascunde destinaţia; e un fel de joc, presupun.
Când am trecut a doua oară pe lângă el, mi-a zâmbit. Am întrebat şi a spus că nu ştie. Mi-a plăcut că nu avea pretenţia că ştie unde trebuie să ajung.
Lucrează într-o pivniță. Fiecare zi este o nouă încercare, căci pivniţa e plină cu butoaie de alcool.
Atunci n-am ştiut că n-ar trebui să beau, aşa că i-am acceptat ceșcuța cu țuică fiartă.

Cum am spus, memoria îmi pleacă adesea, uneori uit de unde am pornit. Se poate să vorbesc şi ore întregi fără să simt. O să încerc să vă spun esenţialul.
Deci l-am întâlnit în perioada mea cea mai tulbure, când aveam o mulţime de gânduri.
I-am acceptat ceșcuța cu țuică fiartă, trăgând tot timpul cu ochiul la nişte draperii dintr-un material gros, mieriu. Mi-a surprins privirea şi mi-a spus că e o mică zonă de depozitare şi că obişnuieşte să se mai odihnească acolo.
Am tresărit.
Mi-a spus că tot acolo este şi baia, aşa că i-am cerut imediat voie.
Era un pat micuţ, mă întrebam cum poate să-i încapă trupul în el, mă gândeam că poate şi-l odihneşte pe bucăţi – de ce nu? –, în zilele când are prea multă treabă.
Am ridicat ceaşaful şi l-am mirosit.
Când m-am trezit, stătea deasupra mea, ca şi cum tocmai ar fi terminat ceva important. Mi-a lăsat impresia că abia se ridicase de pe mine. Am început să tremur.
M-am ridicat încet, am bâlbâit ceva de mulţumire şi am ieşit. Mi-era limpede că strada fusese topită de soare. Pentru că nu mai recunoşteam nimic.

Am observat că, în general, pentru oameni e foarte important să se ţină de mână. Mi se pare ceva curios. Nu ştiu cum este să ţii mâna cuiva. Totuși, parcă îmi amintesc că mă ţinuse de mână în ziua aia şi că mă ducea într-un loc sigur, care mă liniştea şi-mi dădea o senzaţie dulce, mai dulce şi mai bună, mult mai bună decât ţuica fiartă.
Nu a fost o senzaţie.

Nu pot să-mi amintesc ziua în care s-a întâmplat asta, îmi pare rău. Oricum, are legătură cu o altă curăţare.
Mă duceam în pivniță în fiecare zi. Şi-n fiecare zi acceptam ceșcuța cu țuică fiartă, fără să fac vreo legătură între ea şi ce se întâmpla după aceea. Pur şi simplu nu-mi trecea nimic prin cap.
Gândurile îţi tulbură mintea ca țuica fiartă, ca draperiile mierii, pline de praf, care ascundeau patul ăla micuţ, mult prea micuţ pentru amândoi. În care mă opream în drum spre baie.
Fiecare zi era o încercare şi pentru mine.
Nu mai înţelegeam nimic. Intram, beam ceșcuța cu țuică fiartă, ne uitam mult timp unul la celălalt, mă afundam în ochii lui întunecați, cu cearcăne răsfrânte ca undele făcute de o pietricică. Pietricica eram eu. Începeam să aud şoapte (mă gândeam că e iarăşi memoria mea, împrumutând obiectele din jur), apoi să simt liniştea de care am vorbit mai sus. Când dispăreau culorile, când ochii întunecați se topeau, mă speriam şi-i ceream voie la baie.
Într-o zi, când am intrat, nu era în pivniță. Am trecut de draperii. Zăcea pe jos, cu capul sfărâmat de colţul zidului. Când m-a văzut, mi-a şoptit: „Sângerez.” Văd, i-am spus. Cred că începusem să plâng. Mă gândeam să sun pe cineva, dar nu aveam prieteni şi nu-i ştiam pe ai lui. M-am apropiat, voiam să îi ridic trupul, să-l mângâi, să-l implor să nu moară, şi atunci a ţipat: „Nu mă atinge acum!” Am început să tremur.
În sfârşit, mi-a explicat. Trebuia să iau ceva ascuţit, să-i deschid capul cu păr negru, lucios. Mi-a spus că urma să-şi piardă cunoştinţa, că va trebui să i-o sorb pe toată (m-a asigurat că va avea un gust mult mai bun decât țuica fiartă), să-i ling apoi craniul în interior (depunerile concentrate sunt foarte gustoase). Numai aşa o să se trezească de parcă nimic nu s-a întâmplat.
Și nu mă gândeam decât la faptul că în sfârșit, o, în sfârșit, are loc apropierea.

După câteva zile m-a sunat. Nu mai făcuse asta niciodată.  M-a sunat să mă întrebe ce mai fac.
Când m-am dus, m-a întrebat dacă s-a întâmplat ceva neobişnuit cât își pierduse cunoștința. I-am spus că nu, bineînţeles, am făcut exact ce-mi spusese să fac, nimic mai mult. Mi-a spus că totuşi se poate să se fi întâmplat ceva, pentru că a început să simtă chestii foarte ciudate. Mi-a spus că vrea să mă atingă, dar trebuie neapărat să-mi provoc o criză. Mi-a spus că altfel nu se poate.
M-am dezbrăcat şi am văzut cum i se dilată pupilele înainte să-mi pierd cunoştinţa. M-am izbit cu capul de colţul peretelui, dar n-am reuşit să mi-l sparg; draperiile mierii nu voiau să se stingă. 
M-am lovit de mai multe ori, până am reuşit. De atunci, m-a sunat zilnic. Chiar şi când eram în camera cealaltă.

Îmi amintesc ziua mutării în garsoniera asta de turtă dulce, în inima oraşului – oraşul are întotdeauna o inimă mare. Îmi repet aproape zilnic că totul o să fie bine. Ne-am luat şi o căţeluşă. O cheamă Happy. Iar cu timpul, sub pat, a crescut ceva.
Era o vreme când îmi povestea tot ce-i trecea prin inimă, dar vremea aceea pare să se fi stins. Pentru că dimineaţa a început să-și bea cafeaua uitându-se în jur fără să găsească ce-i trebuie, ca şi cum s-a trezit într-o inimă înghesuită, plină de foste iubiri – inima lui. Nopţile au devenit nişte draperii mierii care au lăsat bănuiala să intre. Iar bănuiala din turtă dulce, oricât de proaspătă ar fi, te ţine treaz şi te face să ajungi la concluzia că e mai bine să ştii.
Greşit.

În prima seară din garsoniera de turtă dulce, n-am avut televizor, n-am avut mâncare, n-am avut nimic. Doar Demonii şi jocurile din telefon. Şi înainte ca el să deschidă cartea şi eu să încep Sims, s-a uitat la mine într-un fel cum n-am mai văzut niciodată la el și nici n-aveam să mai văd. Stăteam în pat amândoi. Dintr-odată, s-a întors spre mine cu o privire curăţată, făcută dintr-o bucurie simplă (atât de uşor – Hm? – de întreţinut). O recunoştea.

N-a trecut mult timp şi a început să protesteze brusc la modul în care m-am machiat, ca şi cum mă vede pentru prima oară. Ca după o curăţare. Îl întreb dacă ar fi bine să mă îmbrac cu o anumită rochie, dar el abia se uită şi-mi spune: „Cum vrei.” E agitat, ca şi cum ar fi dormit toată noaptea pe firimituri, şi împrăştie un miros de pivniţă. Pe scurt: se ating rar, se sărută în fugă.

Imediat ce ajung la şcoală, îşi aprind o ţigară. Uşa e încuiată. Încep să bată uşor cu degetele, trag din ţigară şi mă uit lung.
Când ţigara e pe terminate, bat cu toată palma în uşă. O arunc în şanţ, gata să dau foc din zbor unor tufe, mă uit la palmele pline de cojițe de vopsea – ca praful de scorţişoară.
Am înţeles tot, a înţeles întâlnirile, a înţeles cuvintele care n-au fost niciodată pentru ea, n-au fost niciodată. Şi la ce-i folosește asta?
Sunt şi am fost întotdeauna de partea cealaltă (de-asta se tot gândește la Cortazar?), întotdeauna m-am imaginat întinzând brațele printr-un perete gelatinos. Și simt că mâinile mi-au fost atât de mult plesnite încât nu le mai simt, nu mai ştiu dacă sunt acolo, dacă nu cumva au rămas doar cioturi. Pentru că mă îngrozeşte gândul să mă uit, să văd. Ăsta e rolul meu.

Într-o pauză m-a sunat:
Ce faci trebuie să mă întâlnesc cu un tip şi n-o să pot vorbi dă bip când ieşi.
Bine, spun şi după ce închid, muşc furioasă din telefon şi ţip la elevi să nu mai alerge. Le invidiez mintea curăţată zilnic.
De când nu mai are loc nicio curăţare între noi, m-am gândit că trebuie să purtăm o discuţie, dar, de câte ori încerc să deschid gura, intervin eu şi-o urmăresc cum se sufocă, îi amestec minţile până le fac să ia consistenţa deznădejdii.

Poate că nu se mai uită unul la celălalt (ea se uită!), dar îşi simt prezenţa, îşi simt corpurile în acelaşi pat, în aceeaşi bucătărie mică, în inima clocotită a oraşului. Poate că asta e tot ce trebuie să fie. Nu este.

            După ce termin orele, mă opresc în inima oraşului şi cobor în pivniţă. Pare mult mai mică, mai înghesuită. Mă aşteaptă. Miroase a ţuică fiartă. Pe măsuţă sunt două ceşti. Una are urme de ruj roşu. Parcă nu-i plăcea rujul roşu. Pe buzele ei, nu. Observă muşcătura din telefonul meu. Se încruntă, dar nu zice nimic. Se încruntă şi când îl întreb cum îşi petrece ziua. Mergem acasă.

Pereţii garsonierei, mobila, patul şi mai ales perna mea sunt pline de muşcături. Desigur că bucăţile mi s-au oprit în gât.
De la o vreme nu mai fac nicio mişcare. Nu mai am aer. Sau poate că aştept să-şi dea seama că tot ce trebuie să facă este să mă sărute (sunt prea rapid pentru voi?). Dar n-o face.
Când se ajunge la discuţii – uneori, din cauza neatenţiei mele, se ajunge –, obiectele din jurul lui sunt nervoase, i se agaţă de haine sau se ascund, implorându-l să nu le mai facă să râdă, căci apoi nu se mai pot opri şi hohotesc până se sparg de pereţi sau de podea. I s-a întâmplat şi ei asta.
De la o vreme, aşadar, nu-şi mai vorbesc; am avut timp destul s-o învăţ să plângă. Pe el, asta îl face să adoarmă mai repede. Pe ea, o îndeamnă spre frigider: bere sau gin sau ţuică? Se chirceşte pe mochetă şi se gândeşte oare ce gust l-a înnebunit. O aşez la calculator şi îi pun seriale, poveşti care o fac să uite. Când era mică, îi puneam discuri să o înveţe despre lume. Şi la ce i-a folosit? Odată, aşteptând să se deschidă un DVD, a adormit cu capul pe tastatură. S-a trezit spre dimineaţă, râzând în hohote. Sau poate că se îneca.

Ca să poată respira, am învăţat-o să şi-l imagineze mort.
Te-am visat urât, îi spun şi mă lipesc de spatele lui.
Eşti într-o cameră în care nu pot intra. Parcă nu mă lasă cineva. Reuşesc să intru. Stai într-un pat, în semiîntuneric. E un spital. Sau o pivniţă. Mă apropii de tine şi încremenesc. Ţi s-au uscat picioarele şi mâinile, pielea îţi e neagră, ca o scoarţă pe oase. Îmi ridic privirea. Şi capul ţi s-a uscat, iar groaza îmi crapă capul când realizez că nu mai am unde să te sărut. Pentru că nu mai ai gură.
Mă apucă disperarea şi ies să caut ajutor. Umblu pe o mulţime de coridoare, nu găsesc pe nimeni, mă întorc în cameră, iar nu pot intra. Mă uit pe geam; mai multe persoane te curăţă în chiuvetă. Ceea ce te epuizează complet. Trec câteva momente, intru, mă apropii de pat, te iau în braţe şi ies cu tine. Te duc undeva, într-o casă. Sau într-o pivniţă; cert e că suntem amândoi. După o vreme mă uit spre tine şi nu-mi vine să cred că începi să-ţi revii. Primul care s-a umplut de carne este capul. Arată normal acum, dar mâinile, trupul, picioarele sunt tot uscate. Dar am încredere că o să te faci bine.

Draperiile mierii se lasă peste mine în pat. N-a atins-o nici de data asta.
Nu mă mai mişc. Nu mai ştiu cine sunt. A trecut prea mult timp de la ultima curăţare. Nici nu mai ştiu cât. Nu mă mai mişc pentru că nu mai ştiu cine sunt.
Happy aleargă prin toată garsoniera, mă trage de şosete şi mârâie. Simt că îmi dă târcoale ceva mai mare care îmi dă peste mână când nu sunt atentă. Şi nu prea mai sunt.
Sau poate că aştept să adoarmă ca să-i pot număra în linişte bătăile prin scobitura umărului, să fie numai ale mele. Sună înfundat.
Îl muşc uşor de umăr. Îmi place gustul şi nu mă opresc.
Cad apoi într-un somn adânc (asta pentru că eu sunt şocat). Spre dimineaţă mă întorc şi capul îi alunecă în muşcătura zdravănă din perna lui.



Adevărul este că, pe măsură ce scriu, îmi vine tot mai uşor să mă mişc. E o curăţare ce mă ajută să înaintez. Şi eu?
Chestia este că, de la un moment încolo, nu prea mai depinde de tine cine eşti. Trebuie să-ţi găseşti activităţi care să te facă să uiţi. Eu m-am apucat de scris. Eu unde mă duc?
Depozitez în spatele draperiilor tot ce nu-mi trebuie. Şi nu-mi trebuie să ştiu cine sunt.

Sunday, January 19, 2014

The crooked man


Îşi întreabă prietenii dacă au văzut-o.
Barurile se foiesc, tuşesc, îşi dreg vocea, dar
rămân tăcute.

Îl vede mergând în faţă.
O viespe uriaşă îşi pune labele pe umerii ei,
adulmecându-i ceafa cu antenele.
Când vine înţepătura, privirea îi rămâne aţintită
spre el – zăpada îl duce mai departe.
În viscolul de afară e imposibil
să mai stai drept. La fel
şi între amintiri.

Dar ea intră într-un alt bar, într-un alt univers,
în geantă, apoi într-o carte.
Dacă vine el, ştim
că trebuie să zidim intrările,
să cimentăm scările.

Trebuie să fim cu ochii pe uşă, ea
cedează prea repede;
iar corpul lui vrea
s-o oprească, o să vrea.
Şi a fost ca şi cum închisese ochii
sub farurile taxiului, sub privirea lui opacă,
şi a fost ca şi cum zăpada
îi astupase gura, şi pentru că
înăuntru frigea, ţâşnea fierbinte
pe mâini.

Monday, September 3, 2012

When pain finds a voice



(Sept. 2015)

It isn't mine

It's three in the morning,
my brain.
A terrible sound.


It's three in the morning.
My brain,
a terrible sound.

It's three. In the morning,
my brain.
A, terrible sound.




(Sept. 2012)


Rummaging through sheets,
mutilating my brain with scenarios
about the new school, about the new minds
I'll have to carve into

at three in the morning. When, suddenly, 
a terrible sound approaches my heart -
It isn't mine. A man's crying in the street
a woman’s name. I jump and lean 

over the window sill. A shadow
on the pavement, holding a bottle,
is sobbing and howling like the eviscerated
puma of Doctor Moreau.

Monday, July 2, 2012

On time embodiments




Rain breaks as gentle as a cat
on the roof. It’s looking at us.
I remember the signs of possession.
I remember time slowly approaching my mind:

behind the wooden gate, as if looking through shutters,
listening. The bells are getting closer.
It’s nothing like fear.
Enormous bodies of silence, 
great breasts, 
who know their way home.

You try to remember as much as you can –
of the time embodiments you were passed by and above
all, their name.

They seem tired and somehow
overwhelmed. Walking heavily through gates,
through the narrowing air,
to the stables, without saying goodbye or hello.
Grandma’s touching a wet and warm
belly. I’m looking into the beast's eyes.
Grandma whispers gently its name. 
It resembles mine.