Skip to main content

Posts

Showing posts from May, 2017

Marele plan

Intr-o zi, o femeie m-a rugat să o las să intre în fața mea, pentru că avea puține cumpărături, i-am spus zâmbind „Sigur că da”, și mi-a mulțumit de atâtea ori încât mi s-a făcut rușine pentru om.
Așa cum mi s-a făcut și acum mai bine de un an, în parc, cu fiul meu în brațe, când m-am întors și am văzut în spatele meu un câine care arăta foarte rău, cu o privire sticlită de groază. Înțepenise pe alee pentru că nu știa dacă poate trece în siguranță pe lângă noi.

Zilele trecute am auzit o pisică plângând în piață, ascunsă sub o mașină, am scos imediat conserva pe care o luasem pentru Washington și i-am dat-o, apoi am intrat într-un magazin să cumpăr alta, încercând să-mi șterg mâna cu un șervețel, și o vânzătoare care mă văzuse m-a chemat să mă spăl la chiuvetă. Am fost doi oameni buni atunci și asta m-a făcut să mă simt mai bine că nu pot face mai mult pentru pisică.

Poate că sunt lucruri mărunte​, dar eu am văzut că aduc bucurie.

Așadar, după ce am văzut sfârșitul lumii, mi-am propus…

Pot să fiu oricine, dar nu toate odată

Soțul meu se ține scai de mine
pentru că am uitat să cumpăr pâine.

Ți-am trimis mesaj cu strictul necesar,
îmi spune. Așa este. Mi-a trimis, dar nu l-am deschis

pentru că mi-a plăcut să fac piața crezând că am primit
un mesaj de dragoste. Stai să vezi, sunt carne vie, sunt

sută la sută empatie, am creierul modificat pentru nevoile
copilului şi vorbesc o altă limbă. Eu sunt, îi spun noaptea,

cu blândeţe, când vin în pat, să-mi potrivesc respiraţia
după a lui. Încă nu are incertitudini.

Eu sunt Galadriel a elfilor, eu sunt Luggage
al lui Twoflower,eu sunt Dovahkiin, călătoresc cu umbrela

lui Mary Poppins din Pământul de Mijloc,
până în Discworld și în Skyrim.

Îţi fac o mămăligă, îl întreb pe soţul meu, în schimb,
dar el ridică mâna și se închină.

Trei poeme in limba engleza

What everybody but I can see

Talking about your situation means inviting people to a party. I like to drink alone.
Our dog hides under the kitchen table when he starts his explanations.
Something else is hiding under the bed. Something that crawls and grabs in a blink everything I care for and many little things: our dog’s red ball, a memory
stick. He insists on discussing our situation. I do a refill.



Despre supraviețuire

Am muncit enorm de mult la volumul ăsta.
Când tatăl meu era la sfârșit, am deschis un document nou și m-am întors la poezie ca să supraviețuiesc ororii care se apropia și a celor care fuseseră înainte, de la începutul bolii lui. Era un urlet.

Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să îmi petrec aproape tot timpul cu fiul meu, l-am​ schimbat​, l-am alinat, l-am plimbat în fiecare zi, îi fac mâncare de când a început să mănânce, scriu și citesc cu program, dorm foarte puţin, pentru că, în primul rând, sunt mamă, iar în al doilea, fiindcă mă stăpânește o curiozitate de scriitor, am vrut să văd cum învaţă să se mişte, să meargă, să vorbească,  pe scurt, cum devine nou-născutul, definit numai de nevoi şi de reflexe, om, adică fiinţă complexă. Am fost lângă el la primul sunet, primul zâmbet, prima rostogolire, primul hohot de râs, primul pas, primul cuvânt, fascinată şi copleşită.

Şi, în timp ce eu stăteam în primul rând, invitată la facerea lumii, tatăl meu se împuțina. Făcea drumul în sens …

Ușor depășiți

Am citit zilele trecute o anecdotă​ referitoare la sindromul impostorului, pe care Neil Gaiman a scris-o drept răspuns unui cititor care îi ceruse câteva sfaturi. Și mi-a plăcut atat de mult incat mi-am propus să o traduc imediat ce găsesc timp.

"Acum câțiva ani, am avut norocul să fiu invitat la o întâlnire cu oameni buni și minunați: artiști, savanți, scriitori și descoperitori de tot felul. Și am simțit că în orice moment o să-și dea seama că nu am niciun drept să fiu acolo, printre oamenii aceia care intr-adevar făcuseră ceva.

În a doua sau a treia seara, mă aflam în spatele sălii, in timpul unui eveniment muzical, și am început să vorbesc cu un domn în vârstă, foarte drăguț și politicos, despre mai multe lucruri, inclusiv despre faptul că aveam amândoi același prenume. Apoi a arătat spre sala plina de oameni și a spus ceva asemănător: "Mă uit
la oamenii ăștia și mă gândesc: Ce naiba caut eu aici? Ei au făcut lucruri uimitoare, eu doar m-am dus unde am fost trimis."

Arcul

Au trecut șase ani de când apar în pozele astea. Uneori, îmi pare bine că Facebook are grija de amintirile mele.
Eram la pădure cu tata, mama, Mircea, Happy și un prieten, care își adusese arcul.
Îmi amintesc că mă simțeam extraordinar, prezentă, in timp ce căutam să-mi aliniez corpul, ținând arcul încordat la maxim, spre țintă, și nu mai voiam să fac nimic altceva în viață, decât să trag cu arcul intr-o sticla atârnată intr-un copac.
Cred că așa se simte Happy când vede o minge.
Îmi amintesc că o dată n-am întins bine brațul și m-a pișcat destul de tare coarda.
Îmi amintesc că le-am spus că mi-am descoperit un nou hobby, și tata mi-a spus că se întâmplă să-ti descoperi pasiuni și mai târziu, iar eu m-am simțit și mai bine, așa cum te simți când reușești să faci ceva singur.


Ne credem singuri, dar casa e plină

Stăm pe jos, pe pătura pe care a dormit
tatăl meu și ascultăm discuri cu povești –

voci pe care le cunosc atât de bine încât
le confund. Picupul a fost tot al lui.

Eu repet cuvintele, fiul meu râde. I may never be happy,
but tonight I am content,

scria Sylvia Plathla 18 ani, în jurnal. Eu am scris,
la proba de filozofie, că fericirea nu poate să fie

trăită decât în memorie. Sunt în dormitor,
într-un fotoliu. Întins în pat, tatăl meu îmi spune

că nu mai găsește nicio bucurie. A făcut
transplatul medular. Nici măcar bucurii mici, îl întreb eu

cu voce de terapeut. Se uită la mine de parcă am spus
o prostie. De fapt, a început să-și încheie

socotelile. Am scris mult la eseu, îngrozită
să nu mă contrazic la final, şi mi-au scăzut
zece sutimi. Poate am uitat să pun vreo virgulă.
Poate ar fi trebuit să scriu mulțumire în loc de fericire.

Câinii mei. Izzy

Pentru că se apropie de sfârșit săptămâna Be Kind to Animals, m-am hotărât să scriu despre Izzy și un pic despre alți câini care sunt, intr-un fel, tot ai mei. Sau au fost.
Izzy a venit la noi când avea 7 luni și era destul de mica, puteai sa o ridici cu un brat. Avusese vreo doi stăpâni până atunci. Pentru că răspundea deja la numele ăsta, nu i l-am schimbat.  Și ea m-a cucerit din prima noapte. S-a lungit ca un om, sub plapuma, și așa doarme și acum, lungită și învelită. Dimineața vine sprintenă să mă salute, ne pupam, apoi se întoarce în pat.  O vreme a fost calmă, liniștită și indiferenta, apoi, la adolescență, au început niște probleme mari. Voia să o domine pe Happy și până la urmă a reușit, dar nu m-a mai deranjat asta după ce l-am auzit pe Cesar Millan spunand că trebuie să lași câinii să-și stabilească ierarhia singuri. Doar că ea începuse să se creadă și șeful meu.

Cea mai mare problema era că nu puteam sa le scoatem afara pe amândouă odată. Trebuia să o păzesc pe Happy sa …

Superputeri

Se poate trăi fără sex, dar nu și fără atingere, spune
o femeie cu piele zbârcită într-o emisiune despre

sănătate, în timp ce eu strâng rufele din balcon.
De când am născut, soțul meu a răcit

de câteva ori. Eu nici măcar o dată.
Primul lucru pe care îl fac dimineața este să

îmi pun verigheta pe deget. Trecerea de la pielea
perfectă a bebelușului la cea uzată a partenerului

e dificilă, spune femeia. Soțul meu îi zâmbește
copilului, apoi se duce în camera lui. Ploaia cade

în geamuri cu furia corpurilor disperate
să intre. Am văzut crocodili stând nemișcați

în apă în timp ce erau mângâiați
de om, monștri cu piele respingătoare,

lipsiți de puteri. Fiul meu, pe care îl țin aproape
tot timpul în brațe, întinde o mână din pat

și zice Aaa. Probabil vreo umbră
i-a atras atenția. Înlemnesc în prag, cu rufele la piept,

când îmi dau seama că îmi zâmbește mie. Primul lucru
pe care îl fac dimineața este să devin invizibilă.

Portretul lui Washington

Pe Washington l-a adus M de-afara și tot el i-a pus numele. Îmi amintesc că plouase mult. Era cat palma, plin de purici, murdar la nas și avea ochii umflați, unul dintre ei puțin lipit. În câteva zile s-a îmbolnăvit rău, l-am dus la veterinar, i-a făcut injecții, când am ajuns acasă parcă respira din ce în ce mai greu, l-am pus pe piept și am așteptat tremurând până a început să respire normal. Și a dormit pe pieptul meu până s-a făcut bine. Avea 2, 3 luni. Azi spuneam că e fată, mâine că e băiat.
                                                                 (după tratament)
În prima zi, Happy îl urmarea peste tot cu ochii bulbucați, scâncea și-l incerca cu lăbuța să vadă ce fel de minge e. Am plecat cu inima strânsă în ziua următoare, mă gândeam că e prea mic să urce singur în pat, că poate rămâne blocat pe undeva, că poate se ceartă cu ea, dar când m-am întors, i-am găsit dormind unul lângă celălalt. Pentru mine a fost o lecție de încredere.

Și au fost foarte buni prieteni - se…

Prima poveste

(Skyrim)

În fiecare seară, la culcare, Filip îmi cere să-i spun "pupăza" si apoi "poiete". Atunci când i-am cantat prima oara "In pădurea cu alune aveau casa doi pitici", nu-mi aminteam decât prima strofa, asa că am luat animalele pe rand, un fel de Old McDonald, iar el se prăpădea de ras, așa ca am rămas la varianta mea.
In fiecare seara, la culcare, fratele meu spunea trei lucruri sau personaje, nu-mi mai amintesc bine, iar tata facea o poveste cu ele. Când i-am spus prima poveste lui Filip, am ales eu pentru el trei personaje și am rămas deocamdată la ele. Inceputul îl știe acum pe de rost, e in fiecare seara acelasi.
Asta e prima poveste:
A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, un porcușor care trăia intr-o pădure mare, mare. Intr-o zi, a auzit un ciocănit in ușă. Cioc-cioc. Porcușorul a deschis ușa și a vazut-o pe prietena lui vulpita. - Buna ziua, porcu…

Câinii mei. Happy

Mi-am dorit dintotdeauna să trăiesc înconjurată de animale.
Mult timp m-am rugat de părinți sa-mi ia un câine, n-a mers, abia prin clasa a noua am reușit să-i conving sa-mi ia o pisica. E vorba de Pet, un motan pe care l-am învățat să iasă afară singur pentru că-i interpretasem curiozitatea drept nefericire: stătea toată ziua la geam și se uita lung in zare. Ieșeam cu el în brațe, ii dădeam drumul in iarbă și mergeam pe lângă el, cu mana pe spatele lui. El mergea târâș spre scara, voia de fiecare data sa se întoarcă în casă. Dar eu am insistat până a descoperit frumusețea lumii și a început să lipsească de acasă câteva zile, apoi săptămâni, până când nu s-a mai întors deloc.
Toată familia l-a iubit mult.
Îmi amintesc că marele meu vis era sa am multe animale când o să fiu mare. Un alt mare vis era sa-mi cumpăr un sac de chipsuri.

Am trei animale: doi câini (Happy și Izzy), un motan (Washington). Dacă aș avea o casa (nu neapărat în inima pădurii, așa cum îmi doresc de nu mai știu cand…

Acum să te văd și pe tine părinte

Stăm lungiți în dormitor și ne uităm la Discovery.
Și crocodilii sunt simpatici când sunt mici, îmi spune

tatăl meu. În curând o să facă transplantul medular.
Eu încep să râd. Mai știi, îl întreb dintr-odată,

când mi-ai răsturnat găleata de gunoi
în pat pentru că n-am vrut s-o duc

exact în momentul ăla. Și râd iar. Nu i-am spus
niciodată că nu-mi plăcea să duc gunoiul

pe lumină, pentru că zgomotul pe care îl scotea găleata
când o loveam de ghenă mi se părea că invită

cartierul să-și noteze data, ora și împrejurările în care au surprins un animal rar. Acum mă uit la el
și îl aștept să râdă. Își ține un picior ridicat, cu genunchiul îndoit. După chimioterapie, are pielea cenușie, uscată și subțire,
carnea îi atârnă pe os. Ochii îi sunt ieșiți din orbite și pe cap i-a crescut puf galben. Așa am făcut, mă întreabă
cu o voce spartă, iar eu îmi retrag cuvintele pe rând, până când nu mai rămâne decât teama.