Diana Geacăr

                        Intr-o zi, o femeie m-a rugat să o las să intre în fața mea, pentru că avea puține cumpărături, i-am spus zâmbind „Sigur că da”, și mi-a mulțumit de atâtea ori încât mi s-a făcut rușine pentru om. Așa cum mi s-a făcut și acum mai bine de un an, în parc, cu fiul meu în brațe, când m-am întors și am văzut în spatele meu un câine care arăta foarte rău, cu o privire sticlită de groază. Înțepenise pe alee pentru că nu știa dacă poate trece în siguranță pe lângă noi. Zilele trecute am auzit o pisică plângând în piață, ascunsă sub o mașină, am scos imediat conserva pe care o luasem pentru Washington și i-am dat-o, apoi am intrat într-un magazin să cumpăr alta, încercând să-mi șterg mâna cu un șervețel, și o vânzătoare care mă văzuse m-a chemat să mă spăl la chiuvetă. Am fost doi oameni buni atunci și asta m-a făcut să mă simt mai bine că nu pot face mai mult pentru pisică. Poate că sunt lucruri mărunte​, dar eu am văzut că aduc bucurie. Așadar, după ce am văzut

Soțul meu se ține scai de mine pentru că am uitat să cumpăr pâine. Ți-am trimis mesaj cu strictul necesar, îmi spune. Așa este. Mi-a trimis, dar nu l-am deschis pentru că mi-a plăcut să fac piața crezând că am primit un mesaj de dragoste. Stai să vezi, sunt carne vie, sunt sută la sută empatie, am creierul modificat pentru nevoile   copilului şi vorbesc o altă limbă. Eu sunt, îi spun noaptea, cu blândeţe, când vin în pat, să-mi potrivesc respiraţia după a lui. Încă nu are incertitudini. E u sunt Galadriel a elfilor, eu sunt Luggage al lui Twoflower, eu sunt Dovahkiin, călătoresc cu umbrela lui Mary Poppins din Pământul de Mijloc, până în Discworld și în Skyrim. Îţi fac o mămăligă, îl întreb pe soţul meu, în schimb, dar el ridică mâna și se închină.

What everybody but I can see Talking about your situation means inviting people to a party. I like to drink alone. Our dog hides under the kitchen table when he starts his explanations. Something else is hiding under the bed. Something that crawls and grabs in a blink everything I care for and many little things: our dog’s red ball, a memory stick. He insists on discussing our situation. I do a refill. Mind ferment I tried to open the kitchen window - it’s hard to give in after a long silence. Then something fell and two sparrows raised in a shriek. Trembling all the way to the living room. I’ve done something stupid, I say. What, he says, standing up and dropping a cable. I tried to open the window. So? There was a bird nest. And? Now they have no place to go. Just finish unpacking. Our dog is following me everywhere. You can see the desperation in the little black eyes, you can hear it echoing in the

Am muncit enorm de mult la volumul ăsta. Când tatăl meu era la sfârșit, am deschis un document nou și m-am întors la poezie ca să supraviețuiesc ororii care se apropia și a celor care fuseseră înainte, de la începutul bolii lui. Era un urlet. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să îmi petrec aproape tot timpul cu fiul meu, l-am​ schimbat​, l-am alinat, l-am plimbat în fiecare zi, îi fac mâncare de când a început să mănânce, scriu și citesc cu program, dorm foarte puţin, pentru că, în primul rând, sunt mamă, iar în al doilea, fiindcă mă stăpânește o curiozitate de scriitor, am vrut să văd cum învaţă să se mişte, să meargă, să vorbească,  pe scurt, cum devine nou-născutul, definit numai de nevoi şi de reflexe, om, adică fiinţă complexă. Am fost lângă el la primul sunet, primul zâmbet, prima rostogolire, primul hohot de râs, primul pas, primul cuvânt, fascinată şi copleşită. Şi, în timp ce eu stăteam în primul rând, invitată la facerea lumii, tatăl meu se împuțina. Făcea drumul în s

Am citit zilele trecute o anecdotă​ referitoare la sindromul impostorului, pe care Neil Gaiman a scris-o drept răspuns unui cititor care îi ceruse câteva sfaturi. Și mi-a plăcut atat de mult incat mi-am propus să o traduc imediat ce găsesc timp. "Acum câțiva ani, am avut norocul să fiu invitat la o întâlnire cu oameni buni și minunați: artiști, savanți, scriitori și descoperitori de tot felul. Și am simțit că în orice moment o să-și dea seama că nu am niciun drept să fiu acolo, printre oamenii aceia care intr-adevar făcuseră ceva. În a doua sau a treia seara, mă aflam în spatele sălii, in timpul unui eveniment muzical, și am început să vorbesc cu un domn în vârstă, foarte drăguț și politicos, despre mai multe lucruri, inclusiv despre faptul că aveam amândoi același prenume. Apoi a arătat spre sala plina de oameni și a spus ceva asemănător: "Mă uit la oamenii ăștia și mă gândesc: Ce naiba caut eu aici? Ei au făcut lucruri uimitoare, eu doar m-am dus unde am fost trimis.

Au trecut șase ani de când apar în pozele astea. Uneori, îmi pare bine că Facebook are grija de amintirile mele. Eram la pădure cu tata, mama, Mircea, Happy și un prieten, care își adusese arcul. Îmi amintesc că mă simțeam extraordinar, prezentă, in timp ce căutam să-mi aliniez corpul, ținând arcul încordat la maxim, spre țintă, și nu mai voiam să fac nimic altceva în viață, decât să trag cu arcul intr-o sticla atârnată intr-un copac. Cred că așa se simte Happy când vede o minge. Îmi amintesc că o dată n-am întins bine brațul și m-a pișcat destul de tare coarda. Îmi amintesc că le-am spus că mi-am descoperit un nou hobby, și tata mi-a spus că se întâmplă să-ti descoperi pasiuni și mai târziu, iar eu m-am simțit și mai bine, așa cum te simți când reușești să faci ceva singur.

Stăm pe jos, pe pătura pe care a dormit tatăl meu și ascultăm discuri cu povești –     voci pe care le cunosc atât de bine încâ t le confund. Picupul a fost tot al lui. Eu repet cuvintele, fiul meu râde. I may never be happy, but tonight I am content , scria Sylvia Plath la 18 ani, în jurnal. Eu am scris, la proba de filozofie, că fericirea nu poate să fie trăită decât în memorie. Sunt în dormitor, într-un fotoliu. Întins în pat, tatăl meu îmi spune că nu mai găsește nicio bucurie. A făcut transplatul medular. Nici măcar bucurii mici, îl întreb  cu voce de terapeut. Se uită la mine de parcă am spus o prostie. De fapt, a început să-și închei e socotelile. Am scris mult la eseu, îngrozită să nu mă contrazic la final, şi mi-au scăzut zece sutimi. Poate am uitat să pun vreo virgulă. Poate ar fi trebuit să scriu mulțumire în loc de fericire .

Pentru că se apropie de sfârșit săptămâna Be Kind to Animals, m-am hotărât să scriu despre Izzy și un pic despre alți câini care sunt, intr-un fel, tot ai mei. Sau au fost. Izzy a venit la noi când avea 7 luni și era destul de mica, puteai sa o ridici cu un brat. Avusese vreo doi stăpâni până atunci. Pentru că răspundea deja la numele ăsta, nu i l-am schimbat.  Și ea m-a cucerit din prima noapte. S-a lungit ca un om, sub plapuma, și așa doarme și acum, lungită și învelită. Dimineața vine sprintenă să mă salute, ne pupam, apoi se întoarce în pat.  O vreme a fost calmă, liniștită și indiferenta, apoi, la adolescență, au început niște probleme mari. Voia să o domine pe Happy și până la urmă a reușit, dar nu m-a mai deranjat asta după ce l-am auzit pe Cesar Millan spunand că trebuie să lași câinii să-și stabilească ierarhia singuri. Doar că ea începuse să se creadă și șeful meu.                          Cea mai mare problema era că nu puteam sa le scoatem afara

Se poate trăi fără sex, dar nu și fără atingere, spune   o femeie cu piele zbârcită într-o emisiune despre sănătate, în timp ce eu strâng rufele din balcon. De când am născut, soțul meu a răcit de câteva ori. Eu nici măcar o dată. Primul lucru pe care îl fac dimineața este să îmi pun verigheta pe deget. Trecerea de la pielea perfectă a bebelușului la cea uzată a partenerului e dificilă, spune femeia. Soțul meu îi zâmbește copilului, apoi se duce în camera lui. Ploaia cade în geamuri cu furia corpurilor disperate să intre. Am văzut crocodili stând nemișcați în apă în timp ce erau mângâiați de om, monștri cu piele respingătoare, lipsiți de puteri. Fiul meu, pe care îl țin aproape tot timpul în brațe, întinde o mână din pat și zice Aaa. Probabil vreo umbră i-a atras atenția. Înlemnesc în prag, cu rufele la piept, când îmi dau seama că îmi zâmbește mie. Primul lucru pe care îl fac dimineața este să devin invizibilă.

Pe Washington l-a adus M de-afara și tot el i-a pus numele. Îmi amintesc că plouase mult. Era cat palma, plin de purici, murdar la nas și avea ochii umflați, unul dintre ei puțin lipit. În câteva zile s-a îmbolnăvit rău, l-am dus la veterinar, i-a făcut injecții, când am ajuns acasă parcă respira din ce în ce mai greu, l-am pus pe piept și am așteptat tremurând până a început să respire normal. Și a dormit pe pieptul meu până s-a făcut bine. Avea 2, 3 luni. Azi spuneam că e fată, mâine că e băiat.                                                                  (după tratament) În prima zi, Happy îl urmarea peste tot cu ochii bulbucați, scâncea și-l incerca cu lăbuța să vadă ce fel de minge e. Am plecat cu inima strânsă în ziua următoare, mă gândeam că e prea mic să urce singur în pat, că poate rămâne blocat pe undeva, că poate se ceartă cu ea, dar când m-am întors, i-am găsit dormind unul lângă celălalt. Pentru mine a fost o lecție de încredere. Și au fost foar

Mi-am dorit dintotdeauna să trăiesc înconjurată de animale. Mult timp m-am rugat de părinți sa-mi ia un câine, n-a mers, abia prin clasa a noua am reușit să-i conving sa-mi ia o pisica. E vorba de Pet, un motan pe care l-am învățat să iasă afară singur pentru că-i interpretasem curiozitatea drept nefericire: stătea toată ziua la geam și se uita lung in zare. Ieșeam cu el în brațe, ii dădeam drumul in iarbă și mergeam pe lângă el, cu mana pe spatele lui. El mergea târâș spre scara, voia de fiecare data sa se întoarcă în casă. Dar eu am insistat până a descoperit frumusețea lumii și a început să lipsească de acasă câteva zile, apoi săptămâni, până când nu s-a mai întors deloc. Toată familia l-a iubit mult. Îmi amintesc că marele meu vis era sa am multe animale când o să fiu mare. Un alt mare vis era sa-mi cumpăr un sac de chipsuri. Am trei animale: doi câini (Happy și Izzy), un motan (Washington). Dacă aș avea o casa (nu neapărat în inima pădurii, așa cum îmi doresc de nu mai ști