Skip to main content

Posts

Showing posts from May, 2017

Un experiment

Cu cinci, șase ani în urmă, începusem să scriu poezie în limba engleză. Nu mai știu ce voiam să-mi demonstrez, doar că mă încuraja și Mircea.
Și după ce am scris câteva poeme, am simțit nevoia sa fac ceva cu ele și, după multe căutări, am ajuns la Allpoetry.com, un site unde se publică si se comentează poezie în limba engleză, un amestec de voci, unele chiar bune și foarte bune. Cred că îmi era dor de Clubliterar.
Am publicat aiciHeart stammering, On time embodiments și When pain finds a voice, care sunt și pe blog, dar mi se pare că intr-o varianta mai lucrată (eticheta My poetry), și toate trei au primit comentarii frumoase, uimitor pentru mine.
Îmi amintesc că i-am spus tatălui meu cât de uimită sunt, pentru că mie mi se păreau simple, iar el mi-a răspuns că, având în vedere că nu e limba mea nativă, îmi aleg cuvintele cu mult mai multă grijă, iar asta le face, probabil, să sune curat, proaspăt.
Apoi am oprit experimentul. Sau am uitat de el.
În timp, chiar mi-a venit o idee pentru…

Despre supraviețuire

Am muncit enorm de mult la volumul ăsta.
Când tatăl meu era la sfârșit, am deschis un document nou și m-am întors la poezie ca să supraviețuiesc ororii care se apropia și a celor care fuseseră înainte, de la începutul bolii lui. Era un urlet.

Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să îmi petrec aproape tot timpul cu fiul meu, l-am​ schimbat​, l-am alinat, l-am plimbat în fiecare zi, îi fac mâncare de când a început să mănânce, scriu și citesc cu program, dorm foarte puţin, pentru că, în primul rând, sunt mamă, iar în al doilea, fiindcă mă stăpânește o curiozitate de scriitor, am vrut să văd cum învaţă să se mişte, să meargă, să vorbească,  pe scurt, cum devine nou-născutul, definit numai de nevoi şi de reflexe, om, adică fiinţă complexă. Am fost lângă el la primul sunet, primul zâmbet, prima rostogolire, primul hohot de râs, primul pas, primul cuvânt, fascinată şi copleşită.

Şi, în timp ce eu stăteam în primul rând, invitată la facerea lumii, tatăl meu se împuțina. Făcea drumul în sens…

Ușor depășiți

Am citit zilele trecute o anecdotă​ referitoare la sindromul impostorului, pe care Neil Gaiman a scris-o drept răspuns unui cititor care îi ceruse câteva sfaturi. Și mi-a plăcut atat de mult incat mi-am propus să o traduc imediat ce găsesc timp.

"Acum câțiva ani, am avut norocul să fiu invitat la o întâlnire cu oameni buni și minunați: artiști, savanți, scriitori și descoperitori de tot felul. Și am simțit că în orice moment o să-și dea seama că nu am niciun drept să fiu acolo, printre oamenii aceia care intr-adevar făcuseră ceva.

În a doua sau a treia seara, mă aflam în spatele sălii, in timpul unui eveniment muzical, și am început să vorbesc cu un domn în vârstă, foarte drăguț și politicos, despre mai multe lucruri, inclusiv despre faptul că aveam amândoi același prenume. Apoi a arătat spre sala plina de oameni și a spus ceva asemănător: "Mă uit
la oamenii ăștia și mă gândesc: Ce naiba caut eu aici? Ei au făcut lucruri uimitoare, eu doar m-am dus unde am fost trimis."

Arcul

Au trecut șase ani de când apar în pozele astea. Uneori, îmi pare bine că Facebook are grija de amintirile mele.
Eram la pădure cu tata, mama, Mircea, Happy și un prieten, care își adusese arcul.
Îmi amintesc că mă simțeam extraordinar, prezentă, in timp ce căutam să-mi aliniez corpul, ținând arcul încordat la maxim, spre țintă, și nu mai voiam să fac nimic altceva în viață, decât să trag cu arcul intr-o sticla atârnată intr-un copac.
Cred că așa se simte Happy când vede o minge.
Îmi amintesc că o dată n-am întins bine brațul și m-a pișcat destul de tare coarda.
Îmi amintesc că le-am spus că mi-am descoperit un nou hobby, și tata mi-a spus că se întâmplă să-ti descoperi pasiuni și mai târziu, iar eu m-am simțit și mai bine, așa cum te simți când reușești să faci ceva singur.


Ne credem singuri, dar casa e plină

Stăm pe jos, pe pătura pe care a dormit
tatăl meu și ascultăm discuri cu povești –

voci pe care le cunosc atât de bine încât
le confund. Picupul a fost tot al lui.

Eu repet cuvintele, fiul meu râde. I may never be happy,
but tonight I am content,

scria Sylvia Plathla 18 ani, în jurnal. Eu am scris,
la proba de filozofie, că fericirea nu poate să fie

trăită decât în memorie. Sunt în dormitor,
într-un fotoliu. Întins în pat, tatăl meu îmi spune

că nu mai găsește nicio bucurie. A făcut
transplatul medular. Nici măcar bucurii mici, îl întreb eu

cu voce de terapeut. Se uită la mine de parcă am spus
o prostie. De fapt, a început să-și încheie

socotelile. Am scris mult la eseu, îngrozită
să nu mă contrazic la final, şi mi-au scăzut
zece sutimi. Poate am uitat să pun vreo virgulă.
Poate ar fi trebuit să scriu mulțumire în loc de fericire.

Câinii mei. Izzy

Pentru că se apropie de sfârșit săptămâna Be Kind to Animals, m-am hotărât să scriu despre Izzy și un pic despre alți câini care sunt, intr-un fel, tot ai mei. Sau au fost.
Izzy a venit la noi când avea 7 luni și era destul de mica, puteai sa o ridici cu un brat. Avusese vreo doi stăpâni până atunci. Pentru că răspundea deja la numele ăsta, nu i l-am schimbat.  Și ea m-a cucerit din prima noapte. S-a lungit ca un om, sub plapuma, și așa doarme și acum, lungită și învelită. Dimineața vine sprintenă să mă salute, ne pupam, apoi se întoarce în pat.  O vreme a fost calmă, liniștită și indiferenta, apoi, la adolescență, au început niște probleme mari. Voia să o domine pe Happy și până la urmă a reușit, dar nu m-a mai deranjat asta după ce l-am auzit pe Cesar Millan spunand că trebuie să lași câinii să-și stabilească ierarhia singuri. Doar că ea începuse să se creadă și șeful meu.

Cea mai mare problema era că nu puteam sa le scoatem afara pe amândouă odată. Trebuia să o păzesc pe Happy sa …

Superputeri

Se poate trăi fără sex, dar nu și fără atingere, spune
o femeie cu piele zbârcită într-o emisiune despre

sănătate, în timp ce eu strâng rufele din balcon.
De când am născut, soțul meu a răcit

de câteva ori. Eu nici măcar o dată.
Primul lucru pe care îl fac dimineața este să

îmi pun verigheta pe deget. Trecerea de la pielea
perfectă a bebelușului la cea uzată a partenerului

e dificilă, spune femeia. Soțul meu îi zâmbește
copilului, apoi se duce în camera lui. Ploaia cade

în geamuri cu furia corpurilor disperate
să intre. Am văzut crocodili stând nemișcați

în apă în timp ce erau mângâiați
de om, monștri cu piele respingătoare,

lipsiți de puteri. Fiul meu, pe care îl țin aproape
tot timpul în brațe, întinde o mână din pat

și zice Aaa. Probabil vreo umbră
i-a atras atenția. Înlemnesc în prag, cu rufele la piept,

când îmi dau seama că îmi zâmbește mie. Primul lucru
pe care îl fac dimineața este să devin invizibilă.

Portretul lui Washington

Pe Washington l-a adus M de-afara și tot el i-a pus numele. Îmi amintesc că plouase mult. Era cat palma, plin de purici, murdar la nas și avea ochii umflați, unul dintre ei puțin lipit. În câteva zile s-a îmbolnăvit rău, l-am dus la veterinar, i-a făcut injecții, când am ajuns acasă parcă respira din ce în ce mai greu, l-am pus pe piept și am așteptat tremurând până a început să respire normal. Și a dormit pe pieptul meu până s-a făcut bine. Avea 2, 3 luni. Azi spuneam că e fată, mâine că e băiat.
                                                                 (după tratament)
În prima zi, Happy îl urmarea peste tot cu ochii bulbucați, scâncea și-l incerca cu lăbuța să vadă ce fel de minge e. Am plecat cu inima strânsă în ziua următoare, mă gândeam că e prea mic să urce singur în pat, că poate rămâne blocat pe undeva, că poate se ceartă cu ea, dar când m-am întors, i-am găsit dormind unul lângă celălalt. Pentru mine a fost o lecție de încredere.

Și au fost foarte buni prieteni - se…