Diana Geacăr

Jeff VanderMeer, scriitor american, e unul dintre favoriții mei, m ă încântă imaginația și stilul lui poetic (descrierile din „Annihilation” sunt superbe).  I-am citit "Veniss Underground" (proze scurte legate între ele, Editura Tritonic, 2006, trad. de Mircea Pricăjan), trilogia Southern Reach (adică ”Annihilation”, ”Authority” și ”Acceptance”,  Farrar Straus and Giroux, 2014 ), ”Borne” (MCD, 2017), ”The strange bird: a Borne story” (MCD, 2017) și tocmai am terminat ”Booklife:  Strategies and Survival Tips for the 21st-Century Writer”  (nonficțiune, Tachyon Publications, 2009).  Îi urmăresc pe Twitter postările și pozele cu ratoni, oposumi, păsări și insecte din jurul casei, unde a lăsat vegetația să crească în voie, pentru binele animalelor care locuiesc acolo, plantează pomi și plante, nu folosește pesticide - face niște lucruri care mi se par impresionante, minunate, de admirat. ”Booklife” e o carte utilă, care cred că ar fi bine primită de publicul din România, pentru că

  Hello, fellow humans! Aici frumoasa doamnă Coțofana, una dintre primele păsări pe care le-am observat în comunitatea noastră și pe care le-am urmărit cu binoclul, înainte să-ncep să le fac poze. Prin martie, aprilie, doar una adultă, puțin spână în jurul ochilor, apoi a mai apărut una, pe urmă a ieșit la joacă o gașcă de juvenili. Îmi plac mult coțofenele, deși am fost câteva zile supărată pe ele, când mi s-a părut - nu știu sigur nici acum - că au furat ouăle sau puii unei perechi de guguștiuci pe care o urmăream zilnic și care mă topea cu giugiuleala ei zilnică. Raportul dintre masa creierului și masa corpului coțofenelor spune că sunt  păsări foarte inteligente, cum cred că sunt, de fapt, toate corvidele (ciori de semănătură, stăncuțe, ciori grive - ce-am văzut eu prin comunitatea noastră, dar mai sunt și altele, de ex. gaițe, corbi, ciori negre).  Își fac unelte (din crenguțe etc), le folosesc, sunt sociabile, vorbărețe (eu le recunosc imediat croncănelile), umblă și în gașcă, co

Hello, fellow humans! O să încerc de-acum înainte să pun aici, pe blog, pozele pe care le fac păsărilor (și nu numai). Știu că e mai comod pentru toată lumea să le pun pe Fb, dar m-am gândit că frumusețea se păstrează mai bine când e adunată într-un loc. Era plin parcul de pițigoi ieri. Îi cunosc destul de bine, sunt mulți și pe la bloc, dar rareori reușesc să fotografiez unul. Ei, ieri a stat  pe o creangă  frumosul ăsta de pițigoi mare  mai mult de două clipe.   Apoi am văzut o cinteză, am urmărit-o prin aparat (cu zoom), era cam umbră, nu au ieșit prea grozave pozele, dar m-am bucurat să o văd.  Am și filmat-o câteva secunde savurând musca. Și, la final, bucuria din dimineața asta: eram la cafea pe balcon, cu aparatul la gât, ascultam pițigoii, când am văzut ceva mic așezându-se în vârful unui copac din apropiere. Am aprins aparatul, așteptându-mă să văd un pițigoi, mirată, în același timp, pentru că, din câte am observat până acum, ei nu fac de-astea, nu se așază în vârf, nu stau î

„Ce văd dragonii”, romanul meu pentru copii apărut la Polirom, în colecția Polirom Junior, în 2019, a primit o recenzie (atât în română, cât și în engleză) care m-a bucurat.  Mă bucur când primesc feedback de la cititori, ca tot omul, iar bucuria e și mai mare atunci când văd că dialogul dintre carte și cititor a mers bine, limpede. Copiez recenzia aici, pe blog, cu acordul Georgianei L. Gheorghe, autoarea ei, și mă duc pe balcon, cu binoclul și aparatul, dar nu cred că pozez vreo pasăre din comunitatea noastră azi, a bătut vântul tare, bate așa de trei zile, doar pe șoimul rândunelelor îl aud din când în când. „Este un roman scris de Diana Geacăr. Povestea se axează pe încercările unui grup de copii de a-și aduce aminte cine sunt în timp ce călătoresc în lumea jocurilor pe calculator. Autoarea își atrage cititorii prin stilul simplu care poate să fie înțeles de toți. Romanul în sine este un amestec de Aaron Stone, Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll, Bezna. Povestitorii din cona