Skip to main content

Posts

Showing posts from July, 2017

Zile neobișnuite

Nu-mi place să plec de acasă. Numai gândul că urmează să plec îmi provoacă neliniște, adică îmi strică echilibrul pe care mă lupt să-l păstrez. Îmi fac tot felul de scenarii, unele îmi plac, altele mă neliniștesc și mai rău, iar când, în sfârșit, mă văd plecată de acasă și ajunsă într-un alt loc, mă simt atât de bine încât la întoarcere mi-e greu să-mi reiau locul din viața mea. Mi-e greu să unesc viața de acasă cu zilele trăite în altă parte, iar asta îmi dă o stare de dezechilibru care mă obosește. Cel puțin, așa era înainte.
Și de data asta am simțit amestecul de anxietate și de nerăbdare, dar, când am ajuns la mare, după ani buni, am observat că nu simt nimic. Nu m-am simțit în altă parte. Nu m-am simțit în mai multe locuri deodată. O explicație, cred, ar fi că am fost cu familia, deși lipseau câinii și pisoiul, la care m-am gândit tot timpul, deci îmi luasem casa cu mine. O altă explicație ar fi că mintea mea a renunțat să se mai ocupe de lucrurile pe care nu le înțelege, cum ar…

Un weekend bun

Am făcut biscuiți și guguloaie din plastilină cu fiul meu, l-am învățat să picteze cu acuarele, am fost lângă el la prima întâlnire cu piscina, la țară, și totul a mers atât de bine încât cu greu l-am mai scos din ea. Am făcut poze și am filmat.
Am pozat inclusiv guguloiul pe care mi l-am făcut mie, cu ochi și gură, înfipt pe un băț, care trebuia să fie The Arm din Twin Peaks.
Voiam să le descarc pe toate ieri, dar telefonul meu a început să aibă un comportament dubios. După ce l-am restartat, nu a mai vrut să se deschidă.
Se pare că toate telefoanele care ajung la mine au o viață scurtă. Până și mie a început să mi se pară ciudat că ba le scap pe jos, ba în apă, ba le obosesc repede.
După ce s-a născut fiul meu, tata ne-a spus să-i facem poze și să-l filmăm la prima baie, prima plimbare etc, deci la primele lui întâlniri cu lumea, și apoi de câte ori face un lucru nou. Îi facem poze și îl filmăm aproape în fiecare zi.
Am învățat să nu mai țin la lucruri, dar telefonul ăsta a fost al…

Scrisoare pentru tatăl meu

Acum doi ani, după-amiaza, am primit un telefon că inima ta s-a oprit. Bătuse multe ore singură, într-un corp inconștient, dar rămas cu ochii deschiși. Insistase destul.
L-am luat pe fiul meu în braţe şi am început să urlu în tăcere. Se poate urla şi aşa, am învăţat.
Te-ai supărat că n-am venit să te văd în ultima ta zi? Mi-au spus că tu nu mai eşti acolo, în ochii ăia tulburi.
M-ai fi auzit? Dar ce ți-aș fi putut spune? Că nu vreau să mori, dar că am ajuns să cred că e cea mai bună soluţie?
Te mai gândeai la ceva sau, când ai înțeles că mori, ai plecat pur și simplu? Ți-a fost frică?
După ce ne-a zdrobit vestea că ai leucemie, am început să ne ridicăm ușor-ușor, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit imediat un donator compatibil imediat (sora ta). Cine s-ar fi gândit la norocul ăsta? Urma să mai trăiești cel puțin zece ani.
Dar apoi lucrurile au mers din rău în şi mai rău. Parcă ceva ţi se pusese împotrivă.

Se fac doi ani de când ai murit, iar eu …