Skip to main content

Posts

Showing posts from June, 2017

Cărțile lui Filip (I)

Când Filip era înca nou-născut, ne-am apucat să comandăm o grămadă de cărți pentru copii, nu cumva să ceară vreuna pe care nu o avem.

Incă de pe atunci am început să-i citesc. I-am citit multe carți, și numai ce am vrut eu.

Prima carte a fost „Papagalul” de Paul Flemming, tradusă de Radu Paraschivescu, din colecția Aripioare, de la Editura Rao, 1998.




Am pus o poză de pe net pentru că papagalul nostru este decapitat - este, doar, un prieten vechi al nostru, care l-a sprijinit pe Filip la bine si, mai ales, la rău, în necazul cu dinții.
Mai avem din colecția asta „Pinguinul” și „Bufnița”, decapitate și ele, cu aripi smulse, dar preferatul lui a rămas „Papagalul”.
Am învățat-o pe de rost, i-am citit-o de foarte multe ori, iar el ajunsese să zâmbească atunci când auzea începutul, pe care întotdeauna i-l citeam cu o voce pițigăiată: „M-am săturat de fructe!” se plânge Papagalul/ Făcând prin bolta verde un ditamai scandalul.”
Papagalul zboara de la un vecin de junglă la altul, să vadă ce …

Forme umane

Într-o zi, Filip a văzut un porumbel mergând pe trotuar și s-a hotărât să-l alerge. Eu am rămas pe margine, convinsă că porumbelul o să zboare. Filip s-a apropiat de el fugind, porumbelul, văzându-l, a început să țopăie în direcția opusă. Țopăia repede, uitându-se din când în când peste umăr, să vadă dacă porumbelul ăla mare, sau ce-o fi în spatele lui, îl prinde din urmă. Atunci m-am apropiat și eu. Nu mai văzusem niciodată un porumbel încăpățânat.

Mai târziu, mi-am amintit de întâmplarea mea cu porumbei:


***

Din pat văd prin geam, 
ca printr-o gură de aerisire,  pe nişte cabluri care unesc două blocuri, un porumbel.
Se uită când la stânga când la dreapta, nu face prea multe.
De-odată se porneşte încoace. Mă gândesc c-o să intre peste mine. Sunt în chiloţi.
Se opreşte la pervaz,  unde imediat soseşte ea.  Cea mai iubită.
Se aleargă, se ciupesc  la ora prânzului şi la pervazul meu.
Unde-mi beau cafeaua.



(din volumul „Frumusețea bărbatului căsătorit”, Editura Vinea, 2009)

„Sfaturi pentru mine” de Louise Erdrich

Lasă vasele nespălate.
Lasă țelina să putrezească în sertarul de jos al frigiderului
și spuma pământie să se întărească pe podeaua bucătăriei.
Lasă firimiturile negre pe fundul prăjitorului de pâine.
Aruncă bolul crăpat și nu lipi ceașca.
Nu lipi nimic. Nu cârpi. Cumpără ace de siguranță.
Să nu coși nici măcar un nasture.
Lasă vântul să facă tot ce vrea, apoi pământul,
care ne invadează sub formă de praf, și apoi morții
care se strâng în rotocoale gri sub canapea.
Vorbește-le. Spune-le că sunt bineveniți.
Nu păstra toate piesele din puzzle
sau pantofiorii păpușilor în perechi, nu-ți bate capul
despre cine folosește periuța cui sau dacă vreodată
ceva își găsește locul.
În afară de cuvinte. Sau de gânduri.
Caută autenticul – stabilește mai întâi
ce e autentic,
apoi du-te după el cu toată inima.
Cu inima, locul ăla
în care nici măcar nu te gândești să faci curat.
Debaraua ticsită cu suveniruri primitive.
Nu separa agrafele pentru hârtie de șuruburi, de dinții de lapte păstrați,
și nu-ți bate capul dacă mâncăm …

"Internatul pentru indieni. Fugarii" de Louise Erdrich

Acasă e locul spre care ne îndreptăm în somn.
Vagoanele care se împleticesc spre nord, în vise,
nu ne așteaptă. Le prindem în fugă.
Șinele, vechi răni pe care le îndrăgim,
străbat în paralel suprafața și se opresc
chiar sub Munţii Turtle. Dacă mergi pe urma rănilor
nu te poți rătăci. Acasă e locul în care se întâlnesc.

Jalnicul paznic scapără un chibrit și face întunericul
mai puțin îngăduitor. Ne uităm prin crăpăturile dintre scânduri
la pământul care începe să zboare, să zboare până când doare
să ne aflăm aici, înghețați, în uniformă.
Știm că șeriful așteaptă la jumătatea drumului
să ne ducă înapoi. Mașina lui e mută și caldă.
Autostrada nu vibrează, doar zumzăie ca o aripă de insulte repetate. Cicatrice palide, urme ale pedepselor antice, ne duc înainte și înapoi.
Toți fugarii poartă cămăsi lungi și verzi, culoarea pe care ai crede că o are umilirea. Frecăm trotuarele pentru că e o treabă umilitoare. Peria noastră taie în piatră arcuri de apă, iar în liniile ude și fragile strălucesc limpede, o clipă, …

Nimic nu scoate o femeie din minţi ca un bărbat înţelegător

În timp ce-mi imaginez feţe hidoase în copaci,
care se holbează şi râd de poziţiile noastre chinuite, geamurile se aburesc treptat.
Aproape c-a ajuns să sărute geamul din spate.

Mi-e frică.
Stai liniştită.

Sau serile când rămâne singur: mai întâi, un drum la supermarket.

Pe la jumătatea filmului, pentru că a mâncat tot ce se putea,
începe să se dea mai aproape de mine. Mă-ntind
să iau sticla de bere. Mâna i-a şi ajuns pe un sân.
Ne sărutăm. Ne sărutăm.
Ne sărutăm.
Dă-l naibii de film. Vino-ncoa.
Şi imediat:
Îmi pare rău. Stai liniştită.Să mă odihnesc puţin.

Şi apoi:
Rămâi la mine în seara asta.
Dar nu am cremă de faţă aici.
Îţi dau aftershave-ul meu.

Mă ţine în braţe:
Culcă-te, eşti obosită.
Se-ntoarce pe o parte. Într-un minut sforăie.
Mă-ntorc pe partea cealaltă.
Închid ochii. Îi deschid.
Plapuma e prea scurtă.
Se trezeşte - Ce ai? - şi,
înainte s-adoarmă din nou, oftează, îmi atinge spatele
cu mâna lui transpirată:
Ai visat urât. Stai liniştită.
Îmi spune să mă fac blondă:
Aşa-ţi stă cel mai bine.
A doua zi al…

(fără titlu)

cel mai tare şi mai tare mi-e frică să mor
părinţii mei să mă găsească şi
lumile lor să fie una
asemănătoare cu ce am fost eu

să plângă mama chircită sub plapumă şi
tata să ceară apă răguşit

cel mai tare şi mai tare mi-e frică să mor şi
părinţii mei să găsească un corp şi
asta să însemne un fel de sfârşit


din volumul „bună, eu sunt diana și sunt colega ta de cameră” (Editura Vinea, 2005)

O luptă pierdută

De fiecare dată când ajung într-un loc cu copii mulți, mai mici și mai mari, văd izbucniri de răutate. De fiecare dată, motivul e același: se simt amenințați că li se ia ceva - un spațiu, o jucărie, un rol.
Uneori vin adulţii sa-i colecteze.

Și ma gândesc că vine din instinctul de supraviețuire, că este tot o rămășiță din creierul primitiv, așa cum este faptul că centrul mirosului se află lânga centrul memoriei, de-asta anumite amintiri sunt legate de un anumit miros, care le învie atunci când îl simți.
Pe omul primitiv, asta îl ajuta să țină minte care plante sunt otrăvitoare.
Pe omul modern îl chinuie.

Și dacă răutatea vine din interacțiunea socială, activând instinctul de supraviețuire, mi se pare inutilă, pentru că acum sunt unelte, acoperișuri și roluri de șef destule.
În același timp, înseamnă că nu poate fi corectată, ci îmblânzită.

Și mă gândesc că omul nu este nici fundamental rău, nici fundamental bun, nici bun și rău deopotrivă, asa cum l-a văzut Dostoievski, în care am cr…

"mie imi place viața când nu trebuie să mă gândesc la ea"

Iulia Modiga, pe care o cunosc doar din mediul online, deci foarte putin, mi-a făcut bucuria de a-mi trimite volumul ei de debut, "Bagdad" (Editura Karth, 2015).
L-am citit pe bucăți, pe muzica din desene animate, sau în ritmul respirației fiului meu, dar mi-au rămas bine imprimate în creier unele versuri:

"am ieșit din somn ca dintr-o instituție financiară"
Imi place mult în versul ăsta trecerea bruscă de la cald la rece (într-o instituţie financiară e mereu răcoare, sau așa mi se pare mie).
Trecerile bruşte de la o stare la alta curenteaza.
Iar versurile care trezesc simțurile sunt cele care rămân bine imprimate în creier, de obicei.

"mie îmi place viața când nu trebuie să mă gândesc la ea"
(e, de fapt, parte dintr-un titlu)

"dimineața ne trezim mai lungi
dupa 30 mai scunzi"
Mi-a plăcut aici saltul de la timpul prezent (dimineața) la timpul în desfășurare (viața), trecerea brusca de la un sens ascendent (bucuria) la unul descendent (resemnar…

Realitatea interioara

I-am lasat volumului lumina aprinsa pe hol si m-am intors la romanul pentru copii, pe care de data asta stiu ca o sa-l duc la capat. Cunosc bine personajele, le-am rescris de cateva ori, stiu intamplarile si ordinea lor, stiu inceputul, ba stiu chiar sfarsitul.
Dar mai stiu si ca totul se poate schimba peste noapte.

E greu sa scrii proza, unde trebuie sa construiesti, in comparatie cu poezia, cu precizie, pe spatii intinse, apoi sa ai grija sa nu scartaie nicio bucata. Uneori, ochiul care vede tot la inceput se pierde in detalii si devine confuz.
Imi fac notite pe un carnetel si multe documente denumite completari sau umplutura.
Fac ordine si ma straduiesc sa o pastrez.

Ma simt tare bine cand scriu. Asa ma simt cand aflu ca urmeaza sa ploua in realitatea exterioara.



Asa ma simt cand imi umplu dimineata cana cu cafea fierbinte, din care iau cate doua guri, una dupa alta, la desene, langa fiul meu, de teama ca se raceste repede.

Pentru ca timpul, timpul pe care, orice as face, oricat d…

Rochia în floarea vârstei

Ca spirit al copacului deţii atâtea secrete încât
toamna este esenţial să-ţi aminteşti
că ai o formă umană:
rochia purpurie foşneşte când ies
la plimbare, atinge din mers
copacii, cad în stoluri
frunzele şi

valuri de părinţi,
în librăria din centru:
caiete de română şi matematică, cărţi
cu o singură poveste sau cu mai multe.
Depinde ce vârstă are copilul dumneavoastră.

Pantofii purpurii împing pământul
şi părul flutură în aerul cald, ridicat
de ciocurile păsărilor, tot mai sus
printre ramurile verzi, luminate, se scutură
de poveşti în parcul din centru, unde
spiritele asurzite stau înghesuite.
Ca-ntr-o poveste fără sfârşit, vin aici şi mai îmbrăţişez un copac.
Fetiţele presară pe trotuarul din faţa mea castane care în orice minut pot exploda.
Zâmbesc sau râd în hohote, când vor să scape de spirite.

Nu-mi pot aminti vremea când zâmbeau oamenii străini la mine. Îmi amintesc doar telefonul care m-a făcut să chicotesc şi să tremur.
M-a întrebat dacă îl mai iubesc. Ei m-au întrebat toată ziua cine a fost şi ce…

"la marginea fricii"

Pentru că o răceală m-a împiedicat să mai umblu prin volum sau să lucrez la o traducere, am început alaltăieri seară să citesc „adevăratul băiat de aur”, volum pe care il aveam, oricum, în plan. Din lipsă de timp, l-am terminat ieri, dar mi-a prins bine pentru că mi s-au mai limpezit ideile.
Știi că o carte e bună, cred, atunci când, după ce o închizi, observi că ți-a schimbat, un timp, modul în care privești lumea exterioară​ și felul în care te raportezi la modificări. Iar volumul ăsta te închide intr-o atmosferă de detașare, de unde privești lucrurile și corurile din jur și vezi până în mecanismele lor interioare, ceea ce îți îngreunează, dacă nu îți face chiar imposibilă (ca în "zen ratat", care mi-a plăcut mult), legătura cu ele.
Mi-a plăcut tehnica, discursul foarte bine strunit, versurile tăiate frumos, muzicalitatea, ritmul, dar uneori am simțit că a ales anumite cuvinte numai pentru a păstra muzicalitatea, iar asta mi se pare că, de obicei, creează atmosferă, dar a…