Diana Geacăr

L-am visat. Îl țineam în mână, îi vedeam coperta (din păcate, nu am reușit să o țin minte și după trezire). Aș putea spune că l-am început prin 2008, 2009, în timp ce scriam la un volum de poezie ("Frumusețea bărbatului căsătorit"). De-a lungul timpului, mai avusesem încercări, mai scrisesem mici proze, dar atunci am început să scriu în mod conștient, cu gândul la un volum. Și, de atunci, am tot scris, pe lângă poezie, și proză scurtă, genul ăsta de care sunt tare îndrăgostită. Titlul îl aveam de pe atunci. De-a lungul timpului, s-au strâns destul de multe proze - unele au intrat pe loc în carte, pe altele le-am tot rescris (de exemplu, o proză de pe la 18 ani; i-am scos scheletul, l-am luat cu grijă și l-am acoperit așa cum am vrut acum), iar pe altele le-am părăsit, să-și aștepte timpul. Sunt proze scrise dintr-o suflare și proze rescrise de foarte multe ori, cum ziceam, personaje care stau înghesuite, fiecare într-o altă realitate, a lor sau a altcuiva, și pe

                                                         „Sister, sister, oh so fair, why is there blood all over your hair?“ What ever happened to Baby Jane?      O urmărește peste tot. Chiar și noaptea, când îi dă drumul din lanț să se plimbe pe unde vrea, ea se întoarce și urlă la ușă până o face să se ridice din pat. Când se apropie cu lanțul de ea, amuțește. Are spume la gură, părul vâlvoi, plin de frunze și de scaieți. O leagă iar și se duce să doarmă.      Într-o dimineață, pe când își bea cafeaua singură, la fereastra din dormitor, pe unde vin de obicei animalele sălbatice, a văzut niște tufi șuri mișcându-se în fața casei.      Fiind o femeie zdravănă, Albă ca Zăpada nu s-a speriat. A lăsat jos cana de cafea, a scos pușca de sub o scândură din podea și a ieșit pe geam.      Se apropia de tufișuri calmă, cu pași siguri. Când mai avea vreo doi pași de făcut, animalul a atacat-o. Albă ca Zăpada a căzut pe spate, ținând pușca strâns, îndreptată spre fața animalului. Sper