Skip to main content

Posts

Showing posts from 2017

Luminiş

Am ţinut neapărat să scriu aici mai mult despre ziua de duminică, pentru că a fost una foarte bună.
Am fost la Sinaia, unde am vizitat expoziția de machete cu trenulețe din gară.
Fiul meu a fost foarte impresionat de trenulețele în mișcare, iar noi, de scenele din viață realizate în cel mai mic detaliu.
Am văzut un omuleț bătând covorul (chiar i se mișca brațul), o fântână arteziană din care părea că țâșnește apă, o femeie sprijinindu-se într-o mătură, în ușa unui bloc, un schior cu capul în zăpadă, o lopată și o găleată lângă o casă - mici, mici de tot, că ți se strângea inima de uimire -, o înmormântare lângă o nuntă, așa cum se întâmplă, și multe, multe altele.
Mi-am adus aminte de Wayward Pines (mai ales de intro), un serial care mi-a plăcut foarte mult până când a ajuns la povestea cu clonele.






Și există și un spațiu de joacă pentru copii.
Și cărți de cumpărat, și cafea de băut. Foarte mult m-am bucurat.

Apoi am vizitat Vila Luminiş, Casa Memorială George Enescu, unde eu am prim…

omenesc, prea omenesc

de Teodora Coman

E atât de frumoasă şi unitară cartea Dianei Geacăr, că alegerea oricărui text te pune în dificultate. Tema familiei propune existenţa ca normalitate într-un discurs al discreţiei, al surdinizării experienţelor cotidiene, dar şi/mai ales al celor inevitabile precum boala şi moartea tatălui. Nu atât vorbele, cât tăcerea definitivă a celor dragi ne (dez)afectează pe viaţă. Din cauza asta, poemele se aproprie de limbajul interiorizat al celei care se teme de falsificarea adevăratelor trăiri prin simpla verbalizare. Limbajul nu e decât vârful de iceberg al umanităţii noastre ireductibile: tac mâlc ca universul, îmi retrag cuvintele/ pe rând, până nu mai rămâne decât teama.

Întoarcerea la firesc, anunţată explicit din titlu, poate că face trimitere la câteva texte impuse deja pe această temă – Francis Duggan cu poemul Ordinary people, sau poemele tranzitive ale lui Raymond Carver, aşa cum Frumuseţea bărbatului căsătorit rescrie, în variantă proprie, The beauty of th…

Despre omul obișnuit

de Octavian Soviany



În volumul său de debut, bună eu sînt diana şi sînt colega ta de cameră (2005), salutat la vremea respectivă cu entuziasm de Adrian Urmanov, Diana Geacăr poetiza, poate cu un exces de prozaizare, în cheia autenticismului minimalist, dovedind că ştie să aplice inteligent reţetele lirice ale promoţiei sale. Dar cartea care a consacrat-o cu adevărat, impunînd‑o ca pe o voce poetică bine articulată, a fost frumuseţea bărbatului căsătorit (2009), care înfăţişează tribulaţiile unei fiinţe solitare într-o lume ostilă şi rece, unde toate canalele de comunicare sînt blocate, iar fiecare obiect a devenit sursa unei posibile agresiuni sexuale. Este vorba despre un univers al afectelor glacificate, de o dezarmantă indiferenţă, traversat de făpturi pe jumătate reificate, unde totul funcţionează după legile corporaţiei, astfel că automatismele cotidiene, rutina de zi cu zi a jobului, relaţiile cu şeful discreţionar (noul dumnezeu al unei umanităţi înhămate la angrena…

Cărțile lui Filip (II)

Alte cărți își așteptau rândul sa scriu despre ele aici, dar am fost ieri la Salonul Editorial "I. H. Radulescu" și ne-am întors acasă cu patru cărți de la Editura Paralela 45.

Mie mi place foarte mult cum arată cărțile pentru copii de la Paralela 45,  mai avem câteva

"Mereu te voi iubi" de Robert Munsch mi-a fost recomandată de vânzător,  mi-a spus că e foarte căutată, iar eu am fost curioasă sa văd despre ce e vorba. I-am citit-o lui Filip o dată și de câte ori îi terminam poezioara care se repetă ca un refren, îmi spunea și el "Mult, mami".
Pe când era bebeluș, noaptea, la culcare, îi spuneam că îl iubesc mult, iar el, când încă nu putea pronunța cuvintele astea, îmi zicea "Mut", care a devenit mai apoi "Mult".
Deci a înțeles ideea principală a cărții.

Am râs când am ajuns la pagina asta pentru că exact ocupațiile astea le are și el acum.


Apoi nu am mai râs.  Deci mama strigă nervoasă că o scoate din minți,  dar îl mângâie și-i câ…

Dreptul la o moarte bună

Cu mulți ani în urma, am ajuns în stare foarte gravă la camera de urgențe a unui spital. După ce am fost întinsă pe pat, m-am uitat în jur, la bătrânii care horcaiau.  Ultimul meu gând a fost: „Doamne, cum am ajuns." Aveam douăzeci de ani și doctorii nu știau dacă mai prind dimineața.
Apoi a venit intunericul din care am ieșit de puține ori și doar pentru o clipă, când eram trasă de pe o targă pe alta și când am simțit masa rece a tomografului. M-am trezit după o zi sau două - operată.
Tata mi-a spus mai târziu că un timp m-am zbătut ca un animal.
Nu am văzut nicio lumină, nimic. Mulți ani de atunci am purtat război cu mine, cu lumea, cu Dumnezeu, văzând că poți muri uite așa - poc! -, și crezând că dincolo nu e nimic.
După mai bine de zece ani, tatăl meu, care făcuse deja transplantul medular, a fost operat de urgență la stomac. Tot inconștient. S-a mai trezit după o săptămână. În timpul ăsta, s-a zbătut legat de pat, cu ochii deschiși, tulburi. Gemea și icnea ca un animal prin…

Nightcomer

Eu, gata să adorm, mulțumită că am găsit idei pentru meniul și joaca cu copilul din ziua următoare.

Mintea mea: Pst. Pst. Auzi, ai început tu un roman mai demult. Fii atenta, am niște idei: am văzut limpede personajele, știu ce trebuie să li se întâmple, știu și cum se termină povestea.

Eu (întorcându-mă pe partea cealaltă): ...

Ea: Ai terminat romanul pentru copii? Vezi că apoi trebuie să te ocupi de volumul de proză scurtă. Am multe idei pe care trebuie să le scrii.

Eu (cu fața în pernă): ...

Ea: Și cu blogul ce-ai de gând? Ai zis că scrii despre cartea lui Giuseppe Berto. N-ai terminat-o. Nu degeaba se numește „Răul ascuns”. Te amuza stilul, râdeai și te minunai, dar ți-a sfredelit creierul până când l-a adus în pragul unui atac de panică. Și nu ți-l permiți. Mai scrie despre cărți pentru copii. Fii atentă, ți-am făcut o listă.

Eu (cu ochii în tavan): ...

Ea: Și am o idee și pentru următorul tău volum de poezie. Și mai am idei pentru niște poeme în engleză. Hai să le scrii acum.

Eu…

Ancore mici sau mari

Ieri s-au făcut trei ani de când a murit Robin Williams. Îmi amintesc că m-am trezit dimineața și am aflat că s-a sinucis. Poate că lucrurile nu s-au întâmplat chiar așa, adică, poate că nu am aflat chiar dimineața, dar asta își amintește mintea mea.
Am plâns în ziua aia, repetându-mi întruna în minte „O, captain! My captain!”, titlul unei poezii de Walt Whitman, pe care, în filmul „Dead Poets Society”, îl recită elevii, urcându-se pe bănci, pentru a-și susține profesorul (R.W.).
Am plâns pentru că m-a dărâmat gândul că un om atât de minunat, pe care îl simțeam foarte apropiat, ca pe un membru al familiei, a făcut asta, și mai ales într-un asemenea mod, pe care nu vreau să-l amintesc, deci cu atâta înverșunare.

Nu am timp să scriu acum despre filmele mele preferate cu el, dar pot să spun că pe atunci mă uitam la „The Crazy Ones”, un serial de comedie foarte bun.

Voiam neapărat să scriu despre el, oricât de puțin, pentru că ieri, până să aflu că s-au împlinit trei ani de la moartea lu…

Cel mai frumos serial

Aseara am terminat Penny Dreadful, cel mai frumos si mai destept serial despre natura umana, si astazi lumea mi se pare mai mica.
"I just love monsters. I've always loved monsters. When I was a kid I built models in my bedroom and I watched horror movies and read horror comic books; I've always loved monsters. Only as I've grown up have I realized that the affection I have for them is a kinship, " spus John Logan, creatorul serialului, intr-un interviu, intrand in mintea mea.

A fost o mare bucurie sa-l descopar. A fost mai mult decat bucurie. A fost ceva ce simti numai cand te trezesti dimineata si descoperi ca Mos Craciun ti-a adus exact ce ti-ai dorit (de unde o fi stiut?), sau ca a venit vacanta.
Si am simtit asta la fiecare episod.
Am vazut, aproape in fiecare seara, in afara de zilele in care am fost plecati, cate doua episoade, rareori numai unul, si tot nu-mi era de ajuns.

Toti actorii sunt superbi si ingrozitor de buni, dar preferatii mei sunt: Reev…

Zile neobișnuite

Nu-mi place să plec de acasă. Numai gândul că urmează să plec îmi provoacă neliniște, adică îmi strică echilibrul pe care mă lupt să-l păstrez. Îmi fac tot felul de scenarii, unele îmi plac, altele mă neliniștesc și mai rău, iar când, în sfârșit, mă văd plecată de acasă și ajunsă într-un alt loc, mă simt atât de bine încât la întoarcere mi-e greu să-mi reiau locul din viața mea. Mi-e greu să unesc viața de acasă cu zilele trăite în altă parte, iar asta îmi dă o stare de dezechilibru care mă obosește. Cel puțin, așa era înainte.
Și de data asta am simțit amestecul de anxietate și de nerăbdare, dar, când am ajuns la mare, după ani buni, am observat că nu simt nimic. Nu m-am simțit în altă parte. Nu m-am simțit în mai multe locuri deodată. O explicație, cred, ar fi că am fost cu familia, deși lipseau câinii și pisoiul, la care m-am gândit tot timpul, deci îmi luasem casa cu mine. O altă explicație ar fi că mintea mea a renunțat să se mai ocupe de lucrurile pe care nu le înțelege, cum ar…

Un weekend bun

Am făcut biscuiți și guguloaie din plastilină cu fiul meu, l-am învățat să picteze cu acuarele, am fost lângă el la prima întâlnire cu piscina, la țară, și totul a mers atât de bine încât cu greu l-am mai scos din ea. Am făcut poze și am filmat.
Am pozat inclusiv guguloiul pe care mi l-am făcut mie, cu ochi și gură, înfipt pe un băț, care trebuia să fie The Arm din Twin Peaks.
Voiam să le descarc pe toate ieri, dar telefonul meu a început să aibă un comportament dubios. După ce l-am restartat, nu a mai vrut să se deschidă.
Se pare că toate telefoanele care ajung la mine au o viață scurtă. Până și mie a început să mi se pară ciudat că ba le scap pe jos, ba în apă, ba le obosesc repede.
După ce s-a născut fiul meu, tata ne-a spus să-i facem poze și să-l filmăm la prima baie, prima plimbare etc, deci la primele lui întâlniri cu lumea, și apoi de câte ori face un lucru nou. Îi facem poze și îl filmăm aproape în fiecare zi.
Am învățat să nu mai țin la lucruri, dar telefonul ăsta a fost al…

Scrisoare pentru tatăl meu

Acum doi ani, după-amiaza, am primit un telefon că inima ta s-a oprit. Bătuse multe ore singură, într-un corp inconștient, dar rămas cu ochii deschiși. Insistase destul.
L-am luat pe fiul meu în braţe şi am început să urlu în tăcere. Se poate urla şi aşa, am învăţat.
Te-ai supărat că n-am venit să te văd în ultima ta zi? Mi-au spus că tu nu mai eşti acolo, în ochii ăia tulburi.
M-ai fi auzit? Dar ce ți-aș fi putut spune? Că nu vreau să mori, dar că am ajuns să cred că e cea mai bună soluţie?
Te mai gândeai la ceva sau, când ai înțeles că mori, ai plecat pur și simplu? Ți-a fost frică?
După ce ne-a zdrobit vestea că ai leucemie, am început să ne ridicăm ușor-ușor, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit imediat un donator compatibil imediat (sora ta). Cine s-ar fi gândit la norocul ăsta? Urma să mai trăiești cel puțin zece ani.
Dar apoi lucrurile au mers din rău în şi mai rău. Parcă ceva ţi se pusese împotrivă.

Se fac doi ani de când ai murit, iar eu …

Cărțile lui Filip (I)

Când Filip era înca nou-născut, ne-am apucat să comandăm o grămadă de cărți pentru copii, nu cumva să ceară vreuna pe care nu o avem.

Incă de pe atunci am început să-i citesc. I-am citit multe carți, și numai ce am vrut eu.

Prima carte a fost „Papagalul” de Paul Flemming, tradusă de Radu Paraschivescu, din colecția Aripioare, de la Editura Rao, 1998.




Am pus o poză de pe net pentru că papagalul nostru este decapitat - este, doar, un prieten vechi al nostru, care l-a sprijinit pe Filip la bine si, mai ales, la rău, în necazul cu dinții.
Mai avem din colecția asta „Pinguinul” și „Bufnița”, decapitate și ele, cu aripi smulse, dar preferatul lui a rămas „Papagalul”.
Am învățat-o pe de rost, i-am citit-o de foarte multe ori, iar el ajunsese să zâmbească atunci când auzea începutul, pe care întotdeauna i-l citeam cu o voce pițigăiată: „M-am săturat de fructe!” se plânge Papagalul/ Făcând prin bolta verde un ditamai scandalul.”
Papagalul zboara de la un vecin de junglă la altul, să vadă ce …

Forme umane

Într-o zi, Filip a văzut un porumbel mergând pe trotuar și s-a hotărât să-l alerge. Eu am rămas pe margine, convinsă că porumbelul o să zboare. Filip s-a apropiat de el fugind, porumbelul, văzându-l, a început să țopăie în direcția opusă. Țopăia repede, uitându-se din când în când peste umăr, să vadă dacă porumbelul ăla mare, sau ce-o fi în spatele lui, îl prinde din urmă. Atunci m-am apropiat și eu. Nu mai văzusem niciodată un porumbel încăpățânat.

Mai târziu, mi-am amintit de întâmplarea mea cu porumbei:


***

Din pat văd prin geam, 
ca printr-o gură de aerisire,  pe nişte cabluri care unesc două blocuri, un porumbel.
Se uită când la stânga când la dreapta, nu face prea multe.
De-odată se porneşte încoace. Mă gândesc c-o să intre peste mine. Sunt în chiloţi.
Se opreşte la pervaz,  unde imediat soseşte ea.  Cea mai iubită.
Se aleargă, se ciupesc  la ora prânzului şi la pervazul meu.
Unde-mi beau cafeaua.



(din volumul „Frumusețea bărbatului căsătorit”, Editura Vinea, 2009)

„Sfaturi pentru mine” de Louise Erdrich

Lasă vasele nespălate.
Lasă țelina să putrezească în sertarul de jos al frigiderului
și spuma pământie să se întărească pe podeaua bucătăriei.
Lasă firimiturile negre pe fundul prăjitorului de pâine.
Aruncă bolul crăpat și nu lipi ceașca.
Nu lipi nimic. Nu cârpi. Cumpără ace de siguranță.
Să nu coși nici măcar un nasture.
Lasă vântul să facă tot ce vrea, apoi pământul,
care ne invadează sub formă de praf, și apoi morții
care se strâng în rotocoale gri sub canapea.
Vorbește-le. Spune-le că sunt bineveniți.
Nu păstra toate piesele din puzzle
sau pantofiorii păpușilor în perechi, nu-ți bate capul
despre cine folosește periuța cui sau dacă vreodată
ceva își găsește locul.
În afară de cuvinte. Sau de gânduri.
Caută autenticul – stabilește mai întâi
ce e autentic,
apoi du-te după el cu toată inima.
Cu inima, locul ăla
în care nici măcar nu te gândești să faci curat.
Debaraua ticsită cu suveniruri primitive.
Nu separa agrafele pentru hârtie de șuruburi, de dinții de lapte păstrați,
și nu-ți bate capul dacă mâncăm …