Diana Geacăr

Am ținut să scriu câteva rânduri despre  Philip Roth (1933-2018), pentru că este unul dintre scriitorii mei preferați, adică unul dintre prietenii mei. Raiul meu este un conac îmbrăcat în iederă, cu terasă și grădină, în care eu beau cafea cu Sylvia Plath, Anne Sexton, Virginia Woolf, Katherine Mansfield, Raymond Carver, Truman Capote, J.D. Salinger, Ernest Hemingway, Terry Pratchett, Stephen Hawking, Philip Roth acum și mulți alții, care sunt deja acolo sau vor veni. Cafeaua se face singură, e un soare blând tot timpul, grădina e plina de flori, copaci și animale liniștite, noi bârfim și râdem de ne trosnesc fălcile. Legătura mea de prietenie cu Philip Roth: una dintre cărțile lui a fost primul cadou pe care i l-am făcut soțului meu, acum vreo 9 ani, pe când abia ne cunoșteam. Aflase despre el din articolele lui Radu Cosașu și voia să-l citească și așa ne-am apucat să-i citim câteva cărți împreună. Unele nu apar în poză  ("Viața mea de bărbat", "Animal pe moar...

Era răcoare,  se auzeau doar păsările din copaci. Am scos capul pe geam, dar n-am văzut decât poștărița ieșind din scară, plecând apoi mai departe pe jos. Cum o fi ajuns până aici? Și-o fi lăsat bicicleta după colț? Dar de ce sa facă asta? Și ce-o fi adus? Nu poate fi vorba de vreo factură. La ce s-o fi gândind? I-o fi somn și ei? Ce speranțe o fi având? E mulțumită? Care o fi viața ei? Și atunci am avut gândul care mă tot vizitează de ceva vreme, și anume că tendința asta răspândită în poezia de acum, de a face glume, jocuri de cuvinte și rime, e influența unui organism cu mare putere, care exploatează nevoile și fricile omului, cum ar fi nevoia de a fi acceptat și integrat (acel belonging) și frica de singurătate, adică de moarte, un organism numit Facebook. Conștientizată sau nu, eu cred că de acolo vine, mai precis, din atitudinea cultivată de memes.