Cățeaua

                          
                             „Sister, sister, oh so fair, why is there blood all over your hair?“ What ever happened to Baby Jane?


     O urmărește peste tot. Chiar și noaptea, când îi dă drumul din lanț să se plimbe pe unde vrea, ea se întoarce și urlă la ușă până o face să se ridice din pat. Când se apropie cu lanțul de ea, amuțește. Are spume la gură, părul vâlvoi, plin de frunze și de scaieți. O leagă iar și se duce să doarmă.
     Într-o dimineață, pe când își bea cafeaua singură, la fereastra din dormitor, pe unde vin de obicei animalele sălbatice, a văzut niște tufi șuri mișcându-se în fața casei.
     Fiind o femeie zdravănă, Albă ca Zăpada nu s-a speriat. A lăsat jos cana de cafea, a scos pușca de sub o scândură din podea și a ieșit pe geam.
     Se apropia de tufișuri calmă, cu pași siguri. Când mai avea vreo doi pași de făcut, animalul a atacat-o. Albă ca Zăpada a căzut pe spate, ținând pușca strâns, îndreptată spre fața animalului. Spera să-l obosească, sau să-i tragă una în cap.
     Animalul s-a rostogolit în praf. Albă ca Zăpada a reușit să-i dea la o parte părul încâlcit de pe față și a văzut că este o cățea. „Foarte bine“, și-a spus. „Chiar aveam nevoie de cineva.“
     A tras-o de păr – părul cățelelor este lung și negru, foarte rezistent –, a legat-o de gât cu o sfoară până seara, când unul dintre pitici urma să-i facă un lanț gros, de fier.
     Puternic și tare, ca un secret.
     După ce i-a pus jos farfuria cu apă, cățeaua s-a lăsat pe labele din față, și Albă ca Zăpada a văzut că are unghii scurte și pline de pământ, vinete sau date peste cap. „E o cățea bună de pază“, s-a gândit. „Are picioare groase. Ca mine.“
     S-a mai gândit să-i scoată hainele, pentru că o cățea de pază nu ar trebui să stea îmbrăcată, dar apoi i-a trecut prin minte că o cățea goală ar putea să-i stârnească pe pitici.
     A lăsat-o îmbrăcată, dar n-avea de gând să-i spele și ei hainele. Trebuia să se curețe singură. Aici nu se pierde timpul. Aici timpul se ține în lanț.

     Casa în care locuiește Albă ca Zăpada se află în mijlocul pădurii. Când a ajuns acolo, nu știa să facă nimic. De atunci, tot învață.
     Nu a plecat din ea niciodată.
     Nu sunt multe lucruri de făcut – se trezește dimineața, spală pe jos, scutură patul, apoi își face o cafea tare, s-o țină până la prânz. Îi aruncă și cățelei ceva de mâncare pe geam, pe urmă o ascultă clefăind, ca să fi e sigură că mănâncă.
     La început, a trebuit să-i facă un coteț destul de mare, pentru că era dolofană. Acum, din ea au mai rămas doar mușchii – se întind pe sub pielea arsă de soare ca frânghiile pe care coborau piticii în mină.E puțin mai scundă ca Albă ca Zăpada, care e și ea destul de mică și de îndesată.
     Nu mai trăiește nimeni altcineva în pădure și n-a mai trecut nimeni prin ea, în afară de cățea. Nu a venit nimeni aici, nici măcar să întrebe de pitici.
     În fiecare dimineață, Albă ca Zăpada își îmbracă rochia lungă, cu poale albe și piept albastru, așa cum era îmbrăcată când au cunoscut-o piticii, și iese pe prispă cu o cană mare de cafea. Cățeaua stă la câțiva metri distanță, întinsă pe burtă în praf, la soare. Așteaptă.
     Pădurea este un loc sigur.
     În mijlocul pădurii, tăcerea e cleioasă, dar, uneori, când nu ești atent, se strecoară în tine. Când rămâi cu gura căscată să admiri, de exemplu, o fl oare albastră uriașă. Și, pentru că tăcerea asta cleioasă intră în tine dintr-odată, îți rămâne blocată în gât. Te jenează ușor la început, te zgârie, te irită, nu prea mai poți să înghiți nimic rece sau fi erbinte. În cele din urmă, simți că te sufoci.
     Simți că trebuie să țipi, dar nu poți.
     Trebuie să înveți s-o diluezi, altfel, vezi bine, poate provoca niște complicații urâte. Să intre în tine câte puțin, să alunece în stomac și de acolo în mâini și în picioare.
     Tăcerea asta adună creaturi, le îngrămădește unele peste altele. Broscoii se urcă în copaci și apoi se aruncă unii pe alții, până când formează un corp viu care, dacă-și pune în cap să se rostogolească, poate să prindă o viteză uluitoare. Acest corp viu, format din broscoi, este de mărimea unui arbust și te poate trânti la pământ. Sau de mărimea unui prinț.

     Dimineața era bine, până când plecau piticii spre mină. Apoi, păsările începeau să cânte, iar corul lor matinal o scotea din minți. Îi făcea cafeaua să dea în foc.
     Seara, când se întorceau, piticii o găseau aproape de sufocare. „E ca și cum nu ocupăm același spațiu“, le spunea Albă ca Zăpada.
     Piticii o mângâiau pe cap. Așa credeau ei că o ajută să reziste.
     În fiecare zi, Albă ca Zăpada urmărește cățeaua, să vadă cum reacționează la tăcerea cleioasă din mijlocul pădurii. Se duce după ea peste tot, prin curte, în spatele casei, când își face nevoile. A devenit umbra ei. Ia uite, cățeaua nu se îneacă, cățeaua nu se sufocă.
     „Tu ești dinaintea mea aici“, îi spune Albă ca Zăpada. Mincinoaso. „Ție nu ți-e frică de nimeni, pentru că nu mai există nimeni aici de care sa-ți fi e frică. I-ai mâncat pe toți.“
     Într-o zi, Albă ca Zăpada s-a trezit cu podeaua casei plină de sânge și de haine sfâșiate. Nu a cerut explicații. A spălat, a șters. Oricum, o legau de pitici prea multe secrete.

     Seara lasă cățeaua să se urce pe prispă, lângă ea, să-i lingă picioarele. Dar, când gura ei băloasă începe să urce, țipă la ea și-i trage un șut. Cățeaua schelălăie.
     Uneori o ia cu blândețe în brațe, o curăță și-o spală, îi piaptănă părul negru, lucios după șamponare, limpezire, uscare. Își îngroapă mâinile în el, apoi fața, trage aer în piept și suspină.
     Apoi o machiază, îi dă cu ruj pe buzele groase, îi ridică părul într-un coc și-o pune să stea în fața ei, pe podea. „Ești o cățea frumoasă“, se gândește Albă ca Zăpada.
     Cățeaua își ridică privirea întunecată spre ea, ochii de-un albastru adânc, sălbatic, cu gene lungi și dese și sprâncene groase.
    Se uită lung una la alta, de parcă așteaptă ceva. De parcă așteaptă ca cealaltă să lovească prima.
     Albă ca Zăpada îi aruncă apoi o halcă de carne și, în timp ce cățeaua trage cu dinții de zgârciuri, se-apucă să țipe la ea și s-o lovească, s-o tragă de păr până când i-l face iar o claie neagră, până când o scoate afară din casă. Avea rujul întins pe toată fața. Animalule.
     Fiecare este câinele cuiva. Și așa trebuie să fi e.
     Albă ca Zăpada trăiește în mijlocul pădurii împreună cu o cățea și nimeni n-a vrut ca voi să afl ați asta. Cățeaua i-a mâncat pe pitici și l-ar fi  mâncat și pe prinț dacă nu ar fi  fost inventat, așa cum sunt toți prinții, de fapt.


(Din volumul de proză scurtă "Cine locuiește la subsol", Editura Paralela 45, 2018)