L-am visat.
Îl țineam în mână, îi vedeam coperta (din păcate, nu am reușit să o țin minte și după trezire).
Aș putea spune că l-am început prin 2008, 2009, în timp ce scriam la un volum de poezie ("Frumusețea bărbatului căsătorit"). De-a lungul timpului, mai avusesem încercări, mai scrisesem mici proze, dar atunci am început să scriu în mod conștient, cu gândul la un volum.
Și, de atunci, am tot scris, pe lângă poezie, și proză scurtă, genul ăsta de care sunt tare îndrăgostită.
Titlul îl aveam de pe atunci.
Îl țineam în mână, îi vedeam coperta (din păcate, nu am reușit să o țin minte și după trezire).
Aș putea spune că l-am început prin 2008, 2009, în timp ce scriam la un volum de poezie ("Frumusețea bărbatului căsătorit"). De-a lungul timpului, mai avusesem încercări, mai scrisesem mici proze, dar atunci am început să scriu în mod conștient, cu gândul la un volum.
Și, de atunci, am tot scris, pe lângă poezie, și proză scurtă, genul ăsta de care sunt tare îndrăgostită.
Titlul îl aveam de pe atunci.
De-a lungul timpului, s-au strâns destul de multe proze - unele au intrat pe loc în carte, pe altele le-am tot rescris (de exemplu, o proză de pe la 18 ani; i-am scos scheletul, l-am luat cu grijă și l-am acoperit așa cum am vrut acum), iar pe altele le-am părăsit, să-și aștepte timpul.
Sunt proze scrise dintr-o
suflare și proze rescrise de foarte multe ori, cum ziceam, personaje care stau
înghesuite, fiecare într-o altă realitate, a lor sau a altcuiva, și personaje care cred că
scapă. Fete în creștere și femei blocate. Și o proză despre un băiat și alta despre un bărbat, amândoi blocați. Realități multiple. Unele la îndemână, altele fantastice, dar realități toate. Și, din loc în loc, un pic de umor.
Așadar, zilele astea sunt despre bucurie și despre uimire, pentru că încă nu-mi vine să cred că visul ăsta o să devină realitate.
Pentru că volumul meu de proză scurtă, „Cine locuiește la subsol”, o să apară la toamnă, la Editura Paralela 45.
Simt o mare bucurie, dar și tristețe că, după atâția ani, mă despart de el, dar nu-i nimic, mă apuc de altul și tot așa.
Urmez minunatul sfat al lui Terry Pratchett, care spunea că, atunci când termini de scris o carte, e bine să te apuci de alta, pentru că așa nu te mai gândești la soarta cărții încheiate și, mai ales, ții vie magia.
Simt o mare bucurie, dar și tristețe că, după atâția ani, mă despart de el, dar nu-i nimic, mă apuc de altul și tot așa.
Urmez minunatul sfat al lui Terry Pratchett, care spunea că, atunci când termini de scris o carte, e bine să te apuci de alta, pentru că așa nu te mai gândești la soarta cărții încheiate și, mai ales, ții vie magia.
Până acum, am publicat din el două proze în reviste online ("Cum faci pe altul să plângă" și "Când ne-am dat seama că este băiat") și "Cățeaua" aici, pe blog.
(Later edit: prima a devenit un fragment dintr-o proză mai mare, pe a doua am scos-o din volum, nu-și mai găsea locul.)
(Later edit: prima a devenit un fragment dintr-o proză mai mare, pe a doua am scos-o din volum, nu-și mai găsea locul.)
Și mai pun acum un fragment:
„Vântul ciufulește copacul din
spatele ei, un dud pe care Vera îl cunoaște de când era cât o nuia. Își scoate
pălăria și o pune lângă ea, pe bancă, gândindu-se că n-a mai avut
nicio prietenă adevărată de când s-a despărțit de Carmina.
I-a fost greu la școală. N-a mai
vrut să aibă niciun coleg de bancă și se certa întruna cu învățătoarea, care
tot căuta să-i bage pe gât un băiat. Poate și-l amintește Carmina,
stătea vizavi de casa ei. Unul slăbănog, cu ochi bulbucați, care vorbea
repezit și, la sfârșit, își trăgea saliva înapoi în gură. Sleorp.
Vera se uita la
scaunul gol de lângă ea și i se usca sufletul, de parcă cineva i-ar fi suflat fum
gros de țigară peste el. Nu zicea învățătoarea de ea
că parcă ar fi o floare? Blondă și firavă, singură în bancă, se închidea imediat dacă
cineva se apropia de ea.
Cât a stat Carmina
în banca ei, Vera a fost deschisă tot timpul. După ce-a plecat, i-au căzut
brusc toate petalele.
I se usca sufletul,
da. Și, în cele mai groaznice momente, când stătea închisă în
camera ei, încerca să afle de ce suferă atât după Carmina. Lua fiecare amintire
pe care o avea cu ea și o punea sub ochii minții, ca pe un
carnețel mic, care are pe fiecare filă desenată câte o scenă,
apoi o frunzărea repede, astfel încât imaginile să prindă viață, să vadă
omuleții în mișcare. Să se vadă pe ea din nou însuflețită.
Dacă Vera îi spunea
că vrea să se joace Elasticul, Carmina era de acord, dacă îi propunea să meargă
pe câmp să se joace de-a Dallas, Carmina era de acord, dacă se supăra și-i zicea să
n-o mai prindă pe la blocul ei, Carmina tăcea.
Vera își deschide
geanta și, cu mișcări întrerupte, de om care abia mai funcționează, caută
ceva în ea.
Dacă mai găseau pe
cineva să ia cu ele, bine, dacă nu, la fel de bine. Vera distribuia rolurile:
de fiecare dată i-o dădea Carminei pe Sue Ellen, iar ea o lua pe Lucy și reproduceau
episodul pe care îl văzuseră seara trecută. În alte zile, când n-avea chef să
joace în film, Vera lua de-acasă ceapă cu brânză și pâine
înmuiată în apă, cu zahăr, și o invita pe Carmina la un picnic, tot acolo, pe câmpul
din spatele blocurilor.
Când Carmina nu
găsea la biblioteca școlii o carte care le trebuia pentru temă, se ducea la
Vera să i-o ceară, dar ea i-o împrumuta numai pe semnătură, adică îi făcuse fișă de împrumut.
Probabil voia să o învețe ce înseamnă să fii om responsabil, pentru că nu avea
tată Carmina, iar maică-sa nu părea să facă o treabă grozavă. Cărțile mari nu i
le împrumuta, o punea să conspecteze din ele la sala de lectură, adică pe hol.
Carmina se lăsa pe vine, scotea un caiet din ghiozdan, și-l punea pe
genunchi și se-apuca să-și ia notițe. N-a crâcnit niciodată. Vera se uita cu drag la ea.
„Tu mai ții minte toate
astea? Au fost reale?”
Tremurând vizibil,
Vera ia o gură din sticlă, apoi se descalță și, cu degetul
mare, face în pământul prăfos niște semne pe care nu le conștientizează,
pentru că mintea i-a ieșit iar din corp.”
Comments
Post a Comment