Skip to main content

Mare bucurie

L-am visat.
Îl țineam în mână, îi vedeam coperta (din păcate, nu am reușit să o țin minte și după trezire).
Aș putea spune că l-am început prin 2008, 2009, în timp ce scriam la un volum de poezie ("Frumusețea bărbatului căsătorit"). De-a lungul timpului, mai avusesem încercări, mai scrisesem mici proze, dar atunci am început să scriu în mod conștient, cu gândul la un volum.
Și, de atunci, am tot scris, pe lângă poezie, și proză scurtă, genul ăsta de care sunt tare îndrăgostită.
Titlul îl aveam de pe atunci.

De-a lungul timpului, s-au strâns destul de multe proze - unele au intrat pe loc în carte, pe altele le-am tot rescris (de exemplu, o proză de pe la 18 ani; i-am scos scheletul, l-am luat cu grijă și l-am acoperit așa cum am vrut acum), iar pe altele le-am părăsit, să-și aștepte timpul.

Sunt proze scrise dintr-o suflare și proze rescrise de foarte multe ori, cum ziceam, personaje care stau înghesuite, fiecare într-o altă realitate, a lor sau a altcuiva, și personaje care cred că scapă. Fete în creștere și femei blocate. Și o proză despre un băiat și alta despre un bărbat, amândoi blocați. Realități multiple. Unele la îndemână, altele fantastice, dar realități toate. Și, din loc în loc, un pic de umor.

Așadar, zilele astea sunt despre bucurie și despre uimire, pentru că încă nu-mi vine să cred că visul ăsta o să devină realitate.
Pentru că volumul meu de proză scurtă, „Cine locuiește la subsol”, o să apară la toamnă, la Editura Paralela 45.
Simt o mare bucurie, dar și tristețe că,  după atâția ani, mă despart de el, dar nu-i nimic, mă apuc de altul și tot așa.
Urmez minunatul sfat al lui Terry Pratchett, care spunea că, atunci când termini de scris o carte, e bine să te apuci de alta, pentru că așa nu te mai gândești la soarta cărții încheiate și, mai ales, ții vie magia.


Până acum, am publicat din el două proze în reviste online ("Cum faci pe altul să plângă" și "Când ne-am dat seama că este băiat") și "Cățeaua" aici, pe blog.
(Later edit: prima a devenit un fragment dintr-o proză mai mare, pe a doua am scos-o din volum, nu-și mai găsea locul.)

 Și mai pun acum un fragment:

           „Vântul ciufulește copacul din spatele ei, un dud pe care Vera îl cunoaște de când era cât o nuia. Își scoate pălăria și o pune lângă ea, pe bancă, gândindu-se că n-a mai avut nicio prietenă adevărată de când s-a despărțit de Carmina.
I-a fost greu la școală. N-a mai vrut să aibă niciun coleg de bancă și se certa întruna cu învățătoarea, care tot căuta să-i bage pe gât un băiat. Poate și-l amintește Carmina, stătea vizavi de casa ei. Unul slăbănog, cu ochi bulbucați, care vorbea repezit și, la sfârșit, își trăgea saliva înapoi în gură. Sleorp.
Vera se uita la scaunul gol de lângă ea și i se usca sufletul, de parcă cineva i-ar fi suflat fum gros de țigară peste el. Nu zicea învățătoarea de ea că parcă ar fi o floare? Blondă și firavă, singură în bancă, se închidea imediat dacă cineva se apropia de ea.
Cât a stat Carmina în banca ei, Vera a fost deschisă tot timpul. După ce-a plecat, i-au căzut brusc toate petalele.
I se usca sufletul, da. Și, în cele mai groaznice momente, când stătea închisă în camera ei, încerca să afle de ce suferă atât după Carmina. Lua fiecare amintire pe care o avea cu ea și o punea sub ochii minții, ca pe un carnețel mic, care are pe fiecare filă desenată câte o scenă, apoi o frunzărea repede, astfel încât imaginile să prindă viață, să vadă omuleții în mișcare. Să se vadă pe ea din nou însuflețită.
Dacă Vera îi spunea că vrea să se joace Elasticul, Carmina era de acord, dacă îi propunea să meargă pe câmp să se joace de-a Dallas, Carmina era de acord, dacă se supăra și-i zicea să n-o mai prindă pe la blocul ei, Carmina tăcea.
Vera își deschide geanta și, cu mișcări întrerupte, de om care abia mai funcționează, caută ceva în ea.

Dacă mai găseau pe cineva să ia cu ele, bine, dacă nu, la fel de bine. Vera distribuia rolurile: de fiecare dată i-o dădea Carminei pe Sue Ellen, iar ea o lua pe Lucy și reproduceau episodul pe care îl văzuseră seara trecută. În alte zile, când n-avea chef să joace în film, Vera lua de-acasă ceapă cu brânză și pâine înmuiată în apă, cu zahăr, și o invita pe Carmina la un picnic, tot acolo, pe câmpul din spatele blocurilor.
Când Carmina nu găsea la biblioteca școlii o carte care le trebuia pentru temă, se ducea la Vera să i-o ceară, dar ea i-o împrumuta numai pe semnătură, adică îi făcuse fișă de împrumut. Probabil voia să o învețe ce înseamnă să fii om responsabil, pentru că nu avea tată Carmina, iar maică-sa nu părea să facă o treabă grozavă. Cărțile mari nu i le împrumuta, o punea să conspecteze din ele la sala de lectură, adică pe hol. Carmina se lăsa pe vine, scotea un caiet din ghiozdan, și-l punea pe genunchi și se-apuca să-și ia notițe. N-a crâcnit niciodată. Vera se uita cu drag la ea.
„Tu mai ții minte toate astea? Au fost reale?”
Tremurând vizibil, Vera ia o gură din sticlă, apoi se descalță și, cu degetul mare, face în pământul prăfos niște semne pe care nu le conștientizează, pentru că mintea i-a ieșit iar din corp.”

Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,

Despre calitățile unui scriitor bun

Jeff VanderMeer, scriitor american, e unul dintre favoriții mei, m ă încântă imaginația și stilul lui poetic (descrierile din „Annihilation” sunt superbe).  I-am citit "Veniss Underground" (proze scurte legate între ele, Editura Tritonic, 2006, trad. de Mircea Pricăjan), trilogia Southern Reach (adică ”Annihilation”, ”Authority” și ”Acceptance”,  Farrar Straus and Giroux, 2014 ), ”Borne” (MCD, 2017), ”The strange bird: a Borne story” (MCD, 2017) și tocmai am terminat ”Booklife:  Strategies and Survival Tips for the 21st-Century Writer”  (nonficțiune, Tachyon Publications, 2009).  Îi urmăresc pe Twitter postările și pozele cu ratoni, oposumi, păsări și insecte din jurul casei, unde a lăsat vegetația să crească în voie, pentru binele animalelor care locuiesc acolo, plantează pomi și plante, nu folosește pesticide - face niște lucruri care mi se par impresionante, minunate, de admirat. ”Booklife” e o carte utilă, care cred că ar fi bine primită de publicul din România, pentru că