Skip to main content

Atașamente

V

Înțelege că nu mai aştept să iei decizii, pur şi simplu
nu pot să mă mişc. Pe sub norii
galbeni pluteşte o pisică de mare.

Apa mângâie uşor prima treaptă,
transparentă, apoi tot mai neagră. 
S-a întins peste cartier, peste oraş,
peste mai multe oraşe, 
pentru ca tu să ajungi acasă.
Miros de cârpe mucegăite. 

În vremuri de demult, când un om avea
un secret, se retrăgea 
pe un munte, săpa o scorbură într-un copac,
şoptea secretul acolo. Apoi îl
acoperea cu nămol şi-l lăsa în urmă
pentru totdeauna. Ca un ataşament.

Ai venit la mine într-o după amiază: 
- dormeau toți, cine ar fi putut să te vadă –
„De ce tremuri” – am tras aer în piept 
să-ți răspund, dar apoi tu: „Unde suntem”, 
aşa că eu mi-am lipit gura de gura ta şi
m-am lăsat cu toată greutatea.  

În fiecare zi vin aici şi mă opresc la trepte,
vreau să spun ceva, ating apa, dar zaț negru 
îmi iese pe gură şi din el se aruncă broaştele. 
Să nu-mi răspunzi, te rog.



VI

Subject: A thinking woman sleeps with monsters,
se scuza Adrienne Rich.
De când mi-am mutat şedințele dimineața,
pentru că tot mai des rămân peste program,
fiecare mişcare pe care o fac este continuarea
alteia din vis. După ce am văzut pe o bancă
o femeie întinsă, bătrână, nemişcată,
am închis ochii, am sunat la uşă,
m-am dus direct la canapea
-care îşi schimbă de fiecare dată culoarea.

Îmi dreg vocea şi aştept,
caut pe tavan vreun gest de-al tău
pe care, la un moment dat,
m-am prefăcut că nu l-am înțeles.
Pot să încep de oriunde.
Îi spun că mi-a dispărut motanul
şi că mi-e dor să-mi îngrop fața în blana lui.

Corpul meu stă încordat toată şedința,
aşteptând ca vorbele mele,
ridicate în aer, să se prăbuşească,
dacă nu va astupa
cineva scorbura din tavan cu o cârpă.
Trebuie să am grijă să nu fac pauze.

Aseară, înainte să mă culc, i-am spus
lucruri îngrozitoare colegului. Mi-a răspuns
că el priveşte aşa pe toată lumea.

Şi cum v-a făcut să vă simțiți?

După fiecare cuvânt face o pauză, pe care
eu mă grăbesc să o umplu. Aşa cum
în cutele pantalonilor sau ale fustelor din metrou,
se ascund fețe hidoase.
Uneori mă atinge părul
vreunui câine lățos şi negru, cu ochii galbeni.
Tresar şi părul unei femei
se revarsă peste mine.
Îmi  ține fruntea în palmă.

Vom continua data viitoare.



VII

Pictures of you. Dă volumul mai tare,
râde şi mă cheamă
să ies cu el pe terasă, la o țigară.
I-am spus aseară cum m-am uitat la pozele tale
până am golit toate cutiile de bere
şi-am început să cred că sunt adevărate.

Când lucrăm împreună la un proiect,
venim aici pentru un brainstorming.
Inventăm calități ale obiectului
potrivite pentru oameni – cum ar fi coenzima Q10.
De fiecare dată, el îşi pierde răbdarea.

Aş vrea o şedință de urgență, mă gândesc.

Aş vrea ca eu să fiu 
cel mai frumos lucru pe care 
l-ai văzut vreodată; pentru care, îngrozit 
c-ar putea demisiona, 
rămâi treaz în fiecare noapte. Attachment.

Îşi trece mâna prin păr şi revine
la țigară: „Dar mai spune şi tu ceva, nu mă lăsa
numai pe mine.” Valurile au ajuns
până la ultimul etaj. Îmi întorc privirea
spre cunoştințele mele
despre lume, dar toate datele
au dispărut şi n-am salvat nimic.
E sâmbătă, îmi spune, şi n-are chef
să-şi piardă toată ziua la muncă.
Şi că nu mai poate dormi.

Aş vrea ca fără mine să nu mai poți respira. Attachment.

Cu cât vorbeşte mai mult, nămolul
se scurge cu viteza metroului
afară din scorbură, un puternic miros
de cârpe mucegăite te înfăşoară. Şi
tocmai când vă pregătiți să urcați,
se iveşte colega cea nouă,
îmbrăcată în mov şi foarte curioasă
dacă ați terminat, ca şi cum abia a coborât
din copacul de liliac.




(Din "Frumusețea bărbatului căsătorit", Editura Vinea, 2009)

Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Despre „Ce văd dragonii”

„Ce văd dragonii”, romanul meu pentru copii apărut la Polirom, în colecția Polirom Junior, în 2019, a primit o recenzie (atât în română, cât și în engleză) care m-a bucurat.  Mă bucur când primesc feedback de la cititori, ca tot omul, iar bucuria e și mai mare atunci când văd că dialogul dintre carte și cititor a mers bine, limpede. Copiez recenzia aici, pe blog, cu acordul Georgianei L. Gheorghe, autoarea ei, și mă duc pe balcon, cu binoclul și aparatul, dar nu cred că pozez vreo pasăre din comunitatea noastră azi, a bătut vântul tare, bate așa de trei zile, doar pe șoimul rândunelelor îl aud din când în când. „Este un roman scris de Diana Geacăr. Povestea se axează pe încercările unui grup de copii de a-și aduce aminte cine sunt în timp ce călătoresc în lumea jocurilor pe calculator. Autoarea își atrage cititorii prin stilul simplu care poate să fie înțeles de toți. Romanul în sine este un amestec de Aaron Stone, Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll, Bezna. Povestitorii din cona

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,