Acum vreo două, trei săptămâni, mi-am zis că e momentul să reiau controlul asupra creierului meu. Mai precis, un vis - un coșmar, de fapt - m-a convins. Nu o să-l povestesc pentru că nu are importanță aici conținutul lui, ci atmosfera, claritatea pe care mi-a dat-o.
Așa că mi-am făcut un program de dezintoxicare de Fb, în primul rând, și de ecrane. Am umblat pe la setările aplicației, mi-am stabilit o limită de timp (o oră pe zi, la început), apoi, la câteva zile, am tot scăzut câte 10 minute. Iar pentru seară mi-am programat modul silențios, care te protejează de notificări și, mai ales, de tine, pentru că nu te mai lasă să intri pe Fb. A funcționat suficient, până când am reușit eu să rup lanțul. Apoi am observat că uneori nu merge modul silențios, ca și cum Fb uită de setare - și nu m-aș mira să uite intenționat. Lăsând gluma, nu mă deranjează că mai uită, mă pot controla singură acum.
Așa. Am mai renunțat să mai citesc pe Kindle și să mă uit la Netflix, iar pe Fb intru maxim 30 minute zilnic. Și nu-l mai deschid de cum deschid eu ochii. Nici înainte să-i închid; redescopăr plăcerea de a face inventarul senzațiilor trăite peste zi. Ce am văzut azi? Ce a simțit corpul? Ce emoții am avut?
Și e minunat. Îmi aud gândurile. Sunt atentă în jur. Fragmentarea interioară e minimă și nu provoacă pagube în creier.
Ce mi se întâmpla mie de am ajuns să spun stop la atâtea ecrane și aplicații? Dureri de cap. Amețeală. Memoria pe termen scurt îmi funcționa tot mai prost. Mă concentram tot mai greu. Mi-era greu să stau atentă atunci când citeam o carte în format fizic, deși îmi doream să țin o carte reală în mână. Și-mi aminteam cu plăcere și nervi cum citeam ore întregi cândva, demult, și nu aveam nevoie de nimic. Acum, după 10 minute simțeam cum îmi încetinește mintea și cum trebuia neapărat să fac ceva, să pun mâna pe telefon, să dau un scroll. Nu mai zic că-mi venea să selectez vreun cuvânt pentru a-l căuta în dicționar online.
Iar apoi a venit coșmarul, diferit de tot ce am avut eu de când mă știu, iar istoria mea cu coșmarurile și paralizia în timpul somnului e foarte veche.
Iar apoi am intrat în librărie și am dat peste cartea Demența digitală și uite așa se leagă toate.
Acum mă simt tot mai bine, cum ziceam. Îmi aud gândurile, mă concentrez pe ele, știu că sunt ale mele și nu reziduuri Fb. Citesc mai bine și numai cărți în format fizic (deocamdată; nu intenționez să renunț la Kindle, am citit foarte multe cărți pe el, și foarte repede, dar am abuzat de creier, l-am forțat și a plesnit; și nici la tableta cu Netflix nu vreau să renunț, am văzut multe seriale si documentare frumoase; vreau doar o pauză, ca să recâștig controlul, după care o să aplic moderația; și nici la Fb nu vreau să renunț, sigur că este util). Sunt în prezent, am simțurile deschise, primesc și transmit. Iar disponibilitatea asta evident că face bine scrisului.
Ce am mai făcut în ultima vremea? Am fost la țară cu familia sâmbătă, înainte de Paște. Am nimerit în plin concert de păsări. Seara în pat, înapoi acasă, numai cântecul cănărașilor îmi suna în cap.
Aici este un codroș de pădure (Phoenicurus phoenicurus). A fost prima dată când am văzut unul, până atunci văzusem doar codroș de munte prin oraș.
Să-l ascultați cântând:
Printre cântecelor codroșului cocoțat în vârful nucului și ale cănărașilor scumpi la vedere, mai auzeam și fluieratul mierlelor (Turdus merula). Un mierloi a venit chiar aproape, dar tocmai atunci aparatul meu nu prea a dorit să focalizeze. Pozele astea sunt tot ce am reușit să fac:
Dacă anul trecut am văzut un singur graur (Sturnus vulgaris) - în mijlocul orașului, ciugulind și gâfâind de căldură prin iarbă -, anul ăsta pot să spun mulțumită că am văzut o grămadă. Și în oraș (lângă blocul mamei, cum am mai povestit), și la țară. Pozele de acum nu sunt grozave, dar am vrut să-l pun și pe el aici, în amintiri.
Să-l ascultați aici șuierând:
Și, în sfârșit, cănărașii (Serinus serinus). Atât de mult cântau că, v-am spus, îi auzeam în minte și seara, la culcare. Ei nu au fost o noutate, anul trecut am pozat unul (unul singur) tot la țară, deci știam de existența lor. Un gând suplimentar: mă fascinează cum anumite specii de păsări se întorc în fiecare an în același loc. De ex, cum povesteam și data trecută, știu de anul trecut că într-o anumită salcie din cartierul mamei voi găsi sticleți.
Să-i ascultați clopoțeala de cântec:
Am mai pozat și o silvie mică (Sylvia curruca):
Niște gugustiuci (Streptopelia decaocto) în zbor:
De Paște am fost toți la mama, dar nu am făcut poze. În ziua următoare, am mers la altă țară:
Am pozat din mașină munții:
Apoi am fost cu familia în parc:
Și mi-a făcut și mie Filip poze:
Pun acum și alte poze tot din parc, dar din altă zi, pentru că îmi place cum a ieșit acest cintezoi (Fringilla coelebs) și uitam de el apoi:
De acasă, din balcon, nu prea am mai făcut poze. Am ieșit mai mult, a fost bine. Dar eu și Mircea ne tot întrebam cine ne cântă de câteva nopți. Am folosit o aplicație, am înregistrat cântăreața și așa am aflat că era o privighetoare roșcată.
Ce spuneam că citesc? Cărți în format fizic, da. Una dintre ele e Demența digitală, de Manfred Spitzer (Humanitas, 2020), despre dependența de ecrane și de internet, o carte din care aflu tot fel de lucruri interesante. În primul rând, am regăsit în ea fix simptomele pe care le-am enumerat eu la început. Autorul e cercetător în neuroștiințe, dar când atitudinea lui devine cam radicală, mă îndepărtează. Pentru că internetul și ecranele astea au, evident, și părți bune și ajută copiii în procesul de învățare. Sigur, cea mai bună învățare se produce prin interacțiune socială și nu e bine deloc să lași copilul în fața unui ecran ca să-ți faci tu o treabă, două. Iar excesul de ecrane și de internet dăunează - asta pot să afirm și eu. În fine, unul dintre cele mai interesante lucruri pe care le-am aflat din carte e că la bătrânețe, ca să te ferești de demență (boala), nu integramele și rebusurile te ajută să-ți păstrezi mintea în formă bună, ci mișcarea (plimbările, pentru că-ți pui la lucru orientarea în spațiu) și interacțiunea socială.
Citesc din antologia de poezie a lui Louise Glück. Cu la fel de mare plăcere.
Am citit cu Filip o carte pentru copii: Ochi de lup, de Daniel Pennac, Editura Paralela 45, 2020, trad. din limba franceză de Simona Negrea. E pentru 8+, dar noi am încercat-o mai devreme, Filip are 6 ani. Mi-a plăcut foarte mult și mie, e tare emoționantă, la final abia îmi înghițeam lacrimile. Partea noastră preferată este atunci când băiatul își închide și el un ochi, ca să-l liniștească pe Lupul Albastru.
Și am mai citit eu singură primul volum dintr-o serie de cărți pentru copii mai mari (13+, aș zice, ba poate mai mult chiar): Fedelinii, de Nadia Coste, Editura Allfa, 2013, trad. din limba franceză de Liliana Urian. Am trecut acum la volumul 2 (Fedelinii. Amenințarea răului) și mi-e teamă să-l termin, pentru că nu au mai fost traduse celelalte două.
| Despre primul volum am scris așa pe Goodreads: Discursul personajului m-a fermecat de la primele Universul e solid, foarte bine creat, original. Traducerea mi se pare foarte bună. Trec acum la al doilea volum. Cartea (și întreaga serie, cred) e pentru 13+ ani, ilustrează niște idei mai complexe (destin vs. alegere, de ex), iar ritmul e lent, cu acțiune mai puțină. Pe scurt, e nevoie de răbdare pentru a descoperi frumusețea cărții, care se află în universul acesteia, în viața interioara a personajului principal, Cahyl, și în interacțiunea dintre el și celelalte personaje. E o carte inteligentă și frumoasă. E o bijuterie nedescoperită încă, altfel nu-mi explic de ce nu au mai fost traduse volumele 3 și 4.  Cam atât astăzi. Soare, liniște și simțuri ciulite, nu adormite, vă doresc. :) |
Comments
Post a Comment