Skip to main content

Zile neobișnuite

Nu-mi place să plec de acasă. Numai gândul că urmează să plec îmi provoacă neliniște, adică îmi strică echilibrul pe care mă lupt să-l păstrez. Îmi fac tot felul de scenarii, unele îmi plac, altele mă neliniștesc și mai rău, iar când, în sfârșit, mă văd plecată de acasă și ajunsă într-un alt loc, mă simt atât de bine încât la întoarcere mi-e greu să-mi reiau locul din viața mea. Mi-e greu să unesc viața de acasă cu zilele trăite în altă parte, iar asta îmi dă o stare de dezechilibru care mă obosește. Cel puțin, așa era înainte.

Și de data asta am simțit amestecul de anxietate și de nerăbdare, dar, când am ajuns la mare, după ani buni, am observat că nu simt nimic. Nu m-am simțit în altă parte. Nu m-am simțit în mai multe locuri deodată. O explicație, cred, ar fi că am fost cu familia, deși lipseau câinii și pisoiul, la care m-am gândit tot timpul, deci îmi luasem casa cu mine. O altă explicație ar fi că mintea mea a renunțat să se mai ocupe de lucrurile pe care nu le înțelege, cum ar fi lucrul ăsta teribil, de a străbate distanțe mari, de a fi acum într-un loc, iar peste un timp, în altul. Pentru mintea mea e science fiction.
Dar apoi am început să mă relaxez.
Nu pot să scriu aici chiar tot ce a înregistrat omulețul din creier, pentru că urmăresc să folosesc o mare parte în poezie, iar blogul ăsta trebuie să fie la limita dintre realitate și ficțiune. Și totuși, cred că orice scriu se apropie mai mult de ficțiune, dar nu-mi propun eu asta, pur și simplu așa funcționează mintea mea. Altfel, nu poate privi și nu poate înțelege realitatea.
Ca să dau un exemplu, de câte ori intram în mare, mă uitam în zare, așteptând să văd plutind spre mine ghețarii din Skyrim.
 

Sau când auzeam pescărușii, și îi auzeam tot timpul, mintea mea începea imediat să lucreze și să-și imagineze cine ar putea să scoată sunetele astea și în ce situație, deci să facă scenarii și personaje. Și așa se face că nimic măcar în jurnal, pentru că mai scriu din când în când și în el, când simt nevoia să scriu adevărul, deci nici măcar acolo nu reușesc să prind realitatea, pentru că mintea mea o transformă tot timpul. Nu e vina mea.

Dar am simțit pace (când l-am văzut pe fiul meu reacționând bine la tot și explodând de bucurie la prima bălăceală), bucurie (când ne-am cumpărat niște cărți de la un anticariat și am descoperit o scriitoare americană de care nici măcar nu auzisem, Alice Adams, despre care, poate, o să scriu în altă zi, dacă-mi fac timp), liniște (în serile în care am citit cu soțul meu pe terasa vilei), încântare (când am văzut un pui de delfin înotând aproape de mine), durere (când am ascultat, timp de câteva minute, un peruvian cântând și mintea mea s-a dus la tata, cu care mă opream în centrul orașului ca să-i ascultăm și care le-a cumpărat vreo două casete), dezamăgire (după ce-am intrat în Acvariul de la Constanța).
                                              
Mi-am dorit foarte mult să ajung acolo, îmi imaginasem că o să mă opresc  în fața unor pereți uriași de sticlă, că o să văd rechinul venind spre mine și că o să-l privesc direct în ochi.

O altă emoție puternică am simțit pe drumul spre casă, când am aflat că mi-a apărut volumul de poezie „Dar noi suntem oameni obișnuiți” (Editura Cartea Românească, 2017). Eu îmi făcusem plan să mai pun aici un poem din el, dar acum, că a apărut, nu știu dacă mai are rost. Poate o să-i fac o poză când o să primesc cartea. Dar, dacă dați click pe linkul de mai sus și apoi pe Răsfoiește, puteți să citiți unul nou, imediat după „Superputeri” (pe care l-am pus mai demult aici).

O altă surpriză a fost că, odată ce am ajuns acasă, după ce am alinat câinii și pisoiul, m-am așezat imediat în mine, fără niciun pic de efort. Și m-am simțit extraordinar.
Aseară am băut ceai adevărat și m-am uitat la Penny Dreadful, cel mai frumos serial, de care mi-a fost tare dor, deși îl luasem cu mine, dar nu se potrivea cu mediul cel nou și cu emoțiile stârnite de el, așa cum nu s-a potrivit nici munca, deși eu am plecat cu traducerile după mine, deci bine intenționată, apoi am adormit cu urechea lipită de Washington, care mi-a sfârâit întruna, azi dimineață am băut cafea fierbinte la desene, iar apoi am făcut o supă de pui în timp ce am pictat cu degetele alături de fiul meu.
Zilele astea mă simt atât de bine încât, uneori, mi se zgârcește inima de frică.

Comments

Popular posts from this blog

A doua scrisoare pentru tatăl meu

Astăzi se fac 3 ani de când ai murit. Fără  nimeni lângă tine. De câte ori mă gândesc la asta, mi se face rău. Știu că nu mai erai de câteva zile în corpul tău,  dar dacă erai? Dacă auzeai și înțelegeai tot? Dacă ai murit conștient de faptul că nu e niciunul dintre noi lângă tine?
Poate că ți-a părut bine că se întâmplă așa. Ai fost un om retras.

Nu credeam că o să-ți mai scriu vreo scrisoare. Mă gândesc tot mai puțin la tot ce s-a întâmplat,  ca să pot continua. Când ai o rană așa de mare, care nu se va curăța niciodată și,  deci, nu se va închide, cred că e mai bine s-o lași în pace. O ștergi cu blândețe și te ocupi de treburile zilnice, căutând să n-o deranjezi.
Suntem ceva mai bine, deci. Eu, cel puțin, mă văd destul de clar și încă învăț să mă descurc cu mine. Uneori reușesc,  alteori mă sperii. Dar îmi revin repede și nu mai zac.
De ceva timp, mi-am propus să stau mai mult, cât pot de mult, într-o singură  realitate. În prezent. Mi-a prins bine. Acum mă împac destul de bine cu …

Zodia cancerului

Am terminat „Zodia Cancerului” de Radu Vancu, jurnal dintre anii 2012-2015, pe care l-am întrerupt acum ceva timp când am început altă carte, pentru că așa face omul când nu are timp, începe înfometat cât mai multe cărți.
S-a scris mult și foarte bine despre carte, și pe bună dreptate.
Pe scurt, poetul, simțind că nu mai poate scrie poezie, începe un jurnal în care scrie despre această neputință, despre frica de boală, despre alcoolism și renunțare la alcool, despre sinuciderea tatălui, despre prietenie și despre familie - în special scene sau decupaje din dialoguri cu Sebastian, fiul lui, sensibile și zguduitoare ca niște mici proiectile, care mi-au placut în mod deosebit pentru că am intrat  și noi în faza asta de curând, ba chiar am început să-mi notez  fragmente din dialogurile cu Filip.

"6 noiembrie    Sebastian.  Cuvinte de înțelepciune.
Dialog la lăpticul de seară.
El (tam-nesam): Tati,  mie-mi place ficțiunea.
Eu (cam antipatic-profeSoral): Dar ce-i aia ficțiune?
El (def…

george geacăr. jurnal, deci poem

era un film din alea de văzut în seri
liniștite când ai vrea să-ți umpli
timpul cu întâmplări prin care n-ai vrea să treci.
erau munții ăia roșcați din magreb, cerul ăla
albastru, firele alea rare de iarbă păscute de
capre.
și doi îngeri cu ten măsliniu, păr creț și
ochi aprinși.
tocmai găsiseră locul unde tatăl lor își ținea
ascunsă pușca de vânătoare
un akm și cartușe
și cel mare căuta acum cu arma la umăr și striga
fratelui mai mic
în ce, zi-mi în ce, zi odată mai repede. în
autobuz, a zis îngerul mic. akm s-a descărcat,
dar autobuzul, de fapt un autocar cu turiști
amatori de locuri exotice, a continuat să ruleze.
glonțul lovise un geam mic al autocarului
și țeasta unei turiste care moțăia sprijinită de el.
mai departe e film și de ce l-aș povesti.
cei doi îngeri și-au dat seama destul de repede că
arma făcuse ceva destul de urât, dar ce
poți să ceri unui înger? în lumea lor nu există
interdicție și dacă te lovește un glonț din alea
în șira spinării
în măduvă direct de fapt, cum p…