Skip to main content

Scrisoare pentru tatăl meu

        
Acum doi ani, după-amiaza, am primit un telefon că inima ta s-a oprit. Bătuse multe ore singură, într-un corp inconștient, dar rămas cu ochii deschiși. Insistase destul.
L-am luat pe fiul meu în braţe şi am început să urlu în tăcere. Se poate urla şi aşa, am învăţat.
Te-ai supărat că n-am venit să te văd în ultima ta zi? Mi-au spus că tu nu mai eşti acolo, în ochii ăia tulburi.
M-ai fi auzit? Dar ce ți-aș fi putut spune? Că nu vreau să mori, dar că am ajuns să cred că e cea mai bună soluţie?
Te mai gândeai la ceva sau, când ai înțeles că mori, ai plecat pur și simplu? Ți-a fost frică?
După ce ne-a zdrobit vestea că ai leucemie, am început să ne ridicăm ușor-ușor, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit imediat un donator compatibil imediat (sora ta). Cine s-ar fi gândit la norocul ăsta? Urma să mai trăiești cel puțin zece ani.
Dar apoi lucrurile au mers din rău în şi mai rău. Parcă ceva ţi se pusese împotrivă.

Se fac doi ani de când ai murit, iar eu încă mă adun.
Încerc să termin tot ce am început pe când credeam că am tot timpul din lume.
În curând o să-mi apară un volum nou de poezie, pe care l-am început în 2015, când tu erai foarte aproape de sfârşit. Cred că ţi-ar fi plăcut.
Acum scriu un roman pentru copii. Pe el l-am început în perioada în care te-ai îmbolnăvit, când încă nu aflaserăm ce ai. Nici măcar nu bănuiam ce ne aşteaptă, dar începuserăm să ne agităm pentru că tu nu fuseseşi bolnav niciodată. Iar simplul faptul că te îmbolnăviseşi anunţa o surpare în ordinea lumii.
Apoi o să mă ocup de volumul de proză scurtă. El este cel mai vechi, ar putea să aibă chiar zece ani. Aş putea spune chiar mult mai mult, pentru că se află în el o proză pe care am scris-o la 18 ani.
Nu mai termin de citit, însă, cărţile care nu-mi plac. Înainte le citeam până la sfârşit, din curiozitate sau dintr-o obligaţie faţă de mine, să pot spune liniştită că ştiu despre ce e vorba. Dar când ajungi să ai foarte puţin timp pentru tine, trebuie să stabileşti clar ce e important. Şi important este ce-mi face bine.

M-am simţit uşurată când ne-au spus că nu mai ai nicio şansă. Ce trăiai tu nu era viaţă. M-am simţit uşurată că, în sfârşit, n-o să te mai chinui şi, în acelaşi timp, că moartea ta o să pună capăt ororilor care ne sugrumaseră în doi, trei ani (două morţi absurde în familie, dezumanizarea ta). Boala îți luase părul de pe cap, sprâncele, genele, mustața și barba. Îți topise carnea. Îți luase vocea. Nu mai aveai nicio speranță. Până la sfârșit, reușise să ia tot ce aveai uman. Simţeam că moartea ta e încheierea, iar după ea o să ne liniştim.
Dar după ce-ai murit mi-a fost foarte rău.
De câte ori dau peste vreo poză pe care ți-ai făcut-o cu telefonul - care a ajuns la mine -, peste vreun mesaj sau peste scrisul tău, mic și calculat,  din carnetul în care scriai câtă apă a consumat familia noastră, mă simt scobită în piept cu linguriţa.

În fiecare zi simt nevoia să vorbesc cu tine despre cărţi şi filme, şi chiar o fac. Ştiu exact ce mi-ai spune.
Mă uit la fiul meu şi îmi imaginez cum te-ai fi jucat cu el. I-ai fi spus şi lui: Hai în pătucean? I-ai fi trosnit şi lui degetele de la picioare? I-ai fi ţinut tălpile între pulpele tale ca să le încălzeşti?
Și ce o să-i povestesc despre tine? Cum o să-i povestesc despre cineva pe care l-a văzut o singură dată și  l-a uitat imediat?
Tu nu mi-ai spus cine știe ce despre tatăl tău, care a murit când eu aveam, parcă, cinci ani, nu trei luni, cât avea fiul meu când ai murit tu.

Are acum doi ani și trei luni. E un copil tare bun, deștept și amuzant. Iubește animalele, așa cum mi-am dorit, și iubește oamenii, așa cum m-am gândit că ar fi bine, pentru că eu am învățat de la tine să nu am încredere în ei.
El mă învață acum să socializez. Chiar dacă aș vrea să mă izolez, singura formă de apărare pe care o cunosc, nu mai pot.

Am fost furioasă pe toată lumea, dar în primul rând pe doctori. M-am certat urât de tot cu Dumnezeu. Când mi-a fost cel mai rău, ai venit în visul meu. Sunt convinsă că tu ai fost. Nu te mai visasem până atunci, nu te-am mai visat după. Dar am scris despre asta în volum.

Am avut izbucniri de furie interioară, în care mă întrebam de ce sufăr atât având în vedere că în ultimul timp, ba chiar de când te îmbolnăviseşi, nu ne-am vorbit aşa des. Nu vorbeam des nici când erai sănătos. Şi apoi mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă te-aş găsi. Ar fi altfel? Ne-am vorbi în fiecare zi, despre orice? Nu ar fi.
Dar asta nu schimbă nimic.

Şi atunci m-am gândit că poate nu ne plângem morţii.
Poate că doliul pe care îl purtăm - probabil toată viața - nu este pentru ei, ci pentru o lume în care totul era sigur și stabil, mai precis, pentru felul în care ne simţeam acolo.
Poate că nu ne plângem morţii. Poate că ne plângem pe noi.

Era o lume în care trăisem 31 de ani. Numai pe ea o cunoşteam. Şi apoi am fost dată afară din ea, aruncată în bucăţi, într-o lume îngrozitoare, plină de monştri, cu o lumină în mijloc: fiul meu. Am stat lângă ea tot timpul; mi-a luminat lumea cea nouă, dar orice fac, tot mă întorc la durerea asta.
Într-o zi mi-a trecut prin cap un gând care m-a șocat: că timpul o să facă din durere ceva plictisitor pentru restul lumii. Poate că lumea o să-şi dea ochii peste cap, gândindu-se că a trecut mult timp de când s-a întâmplat, iar eu tot nu mi-am revenit.
Asta e. Eu o să tot scriu despre asta până când, cine ştie, o să ajung la versul lui Cristian Popescu: „Tu ai murit de zece ani. La mulți ani și gata.”

Mă trezesc în situaţii în care îmi amintesc că ai fost şi tu şi îmi dau seama că abia acum te cunosc, te înţeleg. Te văd atât de limpede încât, uneori, am impresia că eşti în capul meu, şi cred că eşti, pentru că am încredere în ce mi-ai spus după ce ai ieşit din comă şi în visul pe care l-am avut după ce ai murit, dar nu mai scriu aici despre asta, am scris în volum. Faptul că am reuşit să aflu de la tine un secret atât de mare mi-a dat curaj şi încredere, în primul rând. Apoi, cu trecerea timpului, am observat că mi-a dat un fel de vedere specială: adică văd prin oameni şi îi înţeleg şi, în acelaşi timp, multe lucruri, pe care le-am numit lumeşti, nu mai au nicio importanţă. Eu i-am spus "empatie".
Poate că asta li se întâmplă oamenilor care au fost îngroziţi şi au supravieţuit.

Nu mint, dar nu eram mincinoasă nici înainte, pentru că nu puteam - erai foarte atent la mine, așa cum sunt și eu acum cu fiul meu, lucru care, pe atunci, mă scotea din sărite. Dar de când ai murit tu, mi-am dat seama că trebuie să mă exprim cât mai limpede.
Sunt mai prezentă în realitate, iar reacţiile mele sunt aproape sincronizate. Nu mai beau. Îmi plac minţile lucide şi caut să mă îndrăgostesc şi de mintea mea. În acelaşi timp, îmi place să mă iau la trântă cu creierul. Nu mai pierd timpul prin oraş, cu oameni.
Mă trezesc devreme în fiecare zi. Mi-e somn tot timpul, dar dacă stau prea mult într-un loc, fără să fac nimic, mă simt rău.
Gătesc aproape zilnic și din ce în ce mai bine.
Mă gândesc la viitor. Fac planuri. Fac tot ce pot ca totul să fie sigur şi stabil în jurul fiului meu, deşi eu alunec de multe ori, uneori cad din fugă peste margine.
Uneori mă întreb cum de am încă mintea întreagă, dar o am şi îmi place să cred că funcţionează cu logică şi raţiune. E plasa mea de siguranţă.

Cele mai sufocante zile sunt cele în care cred că nu o să-mi mai revin şi simt că mintea îmi scapă. Şi poate că, la un anumit nivel, nu o să-mi revin.
Dar cele mai bune zile sunt cele în care reuşesc să fac toate lucrurile astea: să scriu, să citesc, să traduc şi să mă joc cu fiul meu (să-l fac să râdă, mai ales). Ele sunt cele mai multe. În zilele astea, viaţa mi se pare suportabilă, ba chiar bună, ba, hai, spune adevărul, frumoasă.
Am idei pentru încă trei cărți și, dacă aș putea, aș scrie tot timpul.
E uimitor ce mi se întâmplă.
Sunt mai vie decât am fost vreodată.
Sunt un om pe care nu îl cunoşti.

Comments

Popular posts from this blog

Superputeri

Se poate trăi fără sex, dar nu și fără atingere, spune
o femeie cu piele zbârcită într-o emisiune despre

sănătate, în timp ce eu strâng rufele din balcon.
De când am născut, soțul meu a răcit

de câteva ori. Eu nici măcar o dată.
Primul lucru pe care îl fac dimineața este să

îmi pun verigheta pe deget. Trecerea de la pielea
perfectă a bebelușului la cea uzată a partenerului

e dificilă, spune femeia. Soțul meu îi zâmbește
copilului, apoi se duce în camera lui. Ploaia cade

în geamuri cu furia corpurilor disperate
să intre. Am văzut crocodili stând nemișcați

în apă în timp ce erau mângâiați
de om, monștri cu piele respingătoare,

lipsiți de puteri. Fiul meu, pe care îl țin aproape
tot timpul în brațe, întinde o mână din pat

și zice Aaa. Probabil vreo umbră
i-a atras atenția. Înlemnesc în prag, cu rufele la piept,

când îmi dau seama că îmi zâmbește mie. Primul lucru
pe care îl fac dimineața este să devin invizibilă.

Ne credem singuri, dar casa e plină

Stăm pe jos, pe pătura pe care a dormit
tatăl meu și ascultăm discuri cu povești –

voci pe care le cunosc atât de bine încât
le confund. Picupul a fost tot al lui.

Eu repet cuvintele, fiul meu râde. I may never be happy,
but tonight I am content,

scria Sylvia Plathla 18 ani, în jurnal. Eu am scris,
la proba de filozofie, că fericirea nu poate să fie

trăită decât în memorie. Sunt în dormitor,
într-un fotoliu. Întins în pat, tatăl meu îmi spune

că nu mai găsește nicio bucurie. A făcut
transplatul medular. Nici măcar bucurii mici, îl întreb eu

cu voce de terapeut. Se uită la mine de parcă am spus
o prostie. De fapt, a început să-și încheie

socotelile. Am scris mult la eseu, îngrozită
să nu mă contrazic la final, şi mi-au scăzut
zece sutimi. Poate am uitat să pun vreo virgulă.
Poate ar fi trebuit să scriu mulțumire în loc de fericire.