Am pozat inclusiv guguloiul pe care mi l-am făcut mie, cu ochi și gură, înfipt pe un băț, care trebuia să fie The Arm din Twin Peaks.
Voiam să le descarc pe toate ieri, dar telefonul meu a început să aibă un comportament dubios. După ce l-am restartat, nu a mai vrut să se deschidă.
Se pare că toate telefoanele care ajung la mine au o viață scurtă. Până și mie a început să mi se pară ciudat că ba le scap pe jos, ba în apă, ba le obosesc repede.
După ce s-a născut fiul meu, tata ne-a spus să-i facem poze și să-l filmăm la prima baie, prima plimbare etc, deci la primele lui întâlniri cu lumea, și apoi de câte ori face un lucru nou. Îi facem poze și îl filmăm aproape în fiecare zi.
Am învățat să nu mai țin la lucruri, dar telefonul ăsta a fost al lui. Și trebuie să recuperez pozele și filmele cu fiul meu pentru că nu am încredere în amintirile făcute de creier.
Am descoperit că cel mai bun timp de scris acum, pentru mine, e după-amiaza, în somnul fiului meu, dar zilele astea nu a vrut să doarmă, așa că nu am mai scris niciun rând la romanul pentru copii.
Scriu la laptop, la un birou mic, în fața geamului de la balcon, și întotdeauna deschid ușa ca să aud păsările, vântul și zgomotele îndepărtate ale orașului, care se transformă în vocile de care am nevoie.
Din când în când, îmi ridic capul și mă uit bine la copacii și dealul din depărtare, să văd dacă mai sunt acolo.
În altă viață scriam noaptea, pe un alt laptop, sau pe caiete mari împrăștiate pe jos, în întuneric, pentru că lucra în continuare creierul chiar și după ce stingeam lumina. Îmi face asta și acum.
Însă acum, când timpul e mai îngăduitor cu mine seara, evit să scriu în perioada asta a zilei pentru că mi-e greu să-mi opresc creierul, care mă îndeamnă să mă ridic și să-mi notez în carnețelul pe care îl țin sub pernă, sau în telefonul pus lângă ea, amenințând că până dimineață o să uite, deși eu știu că l-am antrenat bine, și adorm foarte târziu și numai după ce fac eforturi să mă gandesc la lucruri plictisitoare. Am învățat că o mamă obosită nu e o mamă bună.
Îmi plăcea mult să scriu noaptea, când toată lumea dormea, iar eu mă simțeam singurul om treaz pe pământ. Credeam că numai acolo, în somnul lumii, pot scrie. Credeam că ăsta e timpul meu.
Înainte să mă culc, scoteam capul pe geam, mă uitam la stele, apoi trăgeam adânc aer în piept.
Am început să fac ăsta iar de la o vreme, doar că trag aer în piept cu ochii închiși.
Iar acum îmi place foarte mult să scriu după-amiaza, pe lumină, sorbind încă din cafeaua de dimineață, pentru că am grijă de inima mea, trăgând cu urechea, cum spuneam, la zgomotele lumii, în somnul fiului meu.
Probabil că mi-am găsit locul.
Comments
Post a Comment