Skip to main content

Un weekend bun

Am făcut biscuiți și guguloaie din plastilină cu fiul meu, l-am învățat să picteze cu acuarele, am fost lângă el la prima întâlnire cu piscina, la țară, și totul a mers atât de bine încât cu greu l-am mai scos din ea. Am făcut poze și am filmat.
Am pozat inclusiv guguloiul pe care mi l-am făcut mie, cu ochi și gură, înfipt pe un băț, care trebuia să fie The Arm din Twin Peaks.
Voiam să le descarc pe toate ieri, dar telefonul meu a început să aibă un comportament dubios. După ce l-am restartat, nu a mai vrut să se deschidă.
Se pare că toate telefoanele care ajung la mine au o viață scurtă. Până și mie a început să mi se pară ciudat că ba le scap pe jos, ba în apă, ba le obosesc repede.
După ce s-a născut fiul meu, tata ne-a spus să-i facem poze și să-l filmăm la prima baie, prima plimbare etc, deci la primele lui întâlniri cu lumea, și apoi de câte ori face un lucru nou. Îi facem poze și îl filmăm aproape în fiecare zi.
Am învățat să nu mai țin la lucruri, dar telefonul ăsta a fost al lui. Și trebuie să recuperez pozele și filmele cu fiul meu pentru că nu am încredere în amintirile făcute de creier.

Am descoperit că cel mai bun timp de scris acum, pentru mine, e după-amiaza, în somnul fiului meu, dar zilele astea nu a vrut să doarmă, așa că nu am mai scris niciun rând la romanul pentru copii.
Scriu la laptop, la un birou mic, în fața geamului de la balcon, și întotdeauna deschid ușa ca să aud păsările, vântul și zgomotele îndepărtate ale orașului, care se transformă în vocile de care am nevoie.
Din când în când, îmi ridic capul și mă uit bine la copacii și dealul din depărtare, să văd dacă mai sunt acolo.

În altă viață scriam noaptea, pe un alt laptop, sau pe caiete mari împrăștiate pe jos, în întuneric,  pentru că lucra în continuare creierul chiar și după ce stingeam lumina. Îmi face asta și acum.
Însă acum, când timpul e mai îngăduitor cu mine seara, evit să scriu în perioada asta a zilei pentru că mi-e greu să-mi opresc creierul, care mă îndeamnă să mă ridic și să-mi notez în carnețelul pe care îl țin sub pernă, sau în telefonul pus lângă ea, amenințând că până dimineață o să uite, deși eu știu că l-am antrenat bine, și adorm foarte târziu și numai după ce fac eforturi să mă gandesc la lucruri plictisitoare. Am învățat că o mamă obosită nu e o mamă bună.

Îmi plăcea mult să scriu noaptea, când toată lumea dormea, iar eu mă simțeam singurul om treaz pe pământ. Credeam că numai acolo, în somnul lumii, pot scrie. Credeam că ăsta e timpul meu.
Înainte să mă culc, scoteam capul pe geam, mă uitam la stele, apoi trăgeam adânc aer în piept.
Am început să fac ăsta iar de la o vreme, doar că trag aer în piept cu ochii închiși.
Iar acum îmi place foarte mult să scriu după-amiaza, pe lumină, sorbind încă din cafeaua de dimineață, pentru că am grijă de inima mea, trăgând cu urechea, cum spuneam, la zgomotele lumii, în somnul fiului meu.
Probabil că mi-am găsit locul.

Comments

Popular posts from this blog

Scrisoare pentru tatăl meu

Acum doi ani, după-amiaza, am primit un telefon că inima ta s-a oprit. Bătuse multe ore singură, într-un corp inconștient, dar rămas cu ochii deschiși. Insistase destul.
L-am luat pe fiul meu în braţe şi am început să urlu în tăcere. Se poate urla şi aşa, am învăţat.
Te-ai supărat că n-am venit să te văd în ultima ta zi? Mi-au spus că tu nu mai eşti acolo, în ochii ăia tulburi.
M-ai fi auzit? Dar ce ți-aș fi putut spune? Că nu vreau să mori, dar că am ajuns să cred că e cea mai bună soluţie?
Te mai gândeai la ceva sau, când ai înțeles că mori, ai plecat pur și simplu? Ți-a fost frică?
După ce ne-a zdrobit vestea că ai leucemie, am început să ne ridicăm ușor-ușor, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit imediat un donator compatibil imediat (sora ta). Cine s-ar fi gândit la norocul ăsta? Urma să mai trăiești cel puțin zece ani.
Dar apoi lucrurile au mers din rău în şi mai rău. Parcă ceva ţi se pusese împotrivă.

Se fac doi ani de când ai murit, iar eu …

Zodia cancerului

Am terminat „Zodia Cancerului” de Radu Vancu, jurnal dintre anii 2012-2015, pe care l-am întrerupt acum ceva timp când am început altă carte, pentru că așa face omul când nu are timp, începe înfometat cât mai multe cărți.
S-a scris mult și foarte bine despre carte, și pe bună dreptate.
Pe scurt, poetul, simțind că nu mai poate scrie poezie, începe un jurnal în care scrie despre această neputință, despre frica de boală, despre alcoolism și renunțare la alcool, despre sinuciderea tatălui, despre prietenie și despre familie - în special scene sau decupaje din dialoguri cu Sebastian, fiul lui, sensibile și zguduitoare ca niște mici proiectile, care mi-au placut în mod deosebit pentru că am intrat  și noi în faza asta de curând, ba chiar am început să-mi notez  fragmente din dialogurile cu Filip.

"6 noiembrie    Sebastian.  Cuvinte de înțelepciune.
Dialog la lăpticul de seară.
El (tam-nesam): Tati,  mie-mi place ficțiunea.
Eu (cam antipatic-profeSoral): Dar ce-i aia ficțiune?
El (def…

george geacăr. jurnal, deci poem

era un film din alea de văzut în seri
liniștite când ai vrea să-ți umpli
timpul cu întâmplări prin care n-ai vrea să treci.
erau munții ăia roșcați din magreb, cerul ăla
albastru, firele alea rare de iarbă păscute de
capre.
și doi îngeri cu ten măsliniu, păr creț și
ochi aprinși.
tocmai găsiseră locul unde tatăl lor își ținea
ascunsă pușca de vânătoare
un akm și cartușe
și cel mare căuta acum cu arma la umăr și striga
fratelui mai mic
în ce, zi-mi în ce, zi odată mai repede. în
autobuz, a zis îngerul mic. akm s-a descărcat,
dar autobuzul, de fapt un autocar cu turiști
amatori de locuri exotice, a continuat să ruleze.
glonțul lovise un geam mic al autocarului
și țeasta unei turiste care moțăia sprijinită de el.
mai departe e film și de ce l-aș povesti.
cei doi îngeri și-au dat seama destul de repede că
arma făcuse ceva destul de urât, dar ce
poți să ceri unui înger? în lumea lor nu există
interdicție și dacă te lovește un glonț din alea
în șira spinării
în măduvă direct de fapt, cum p…