Skip to main content

Un weekend bun

Am făcut biscuiți și guguloaie din plastilină cu fiul meu, l-am învățat să picteze cu acuarele, am fost lângă el la prima întâlnire cu piscina, la țară, și totul a mers atât de bine încât cu greu l-am mai scos din ea. Am făcut poze și am filmat.
Am pozat inclusiv guguloiul pe care mi l-am făcut mie, cu ochi și gură, înfipt pe un băț, care trebuia să fie The Arm din Twin Peaks.
Voiam să le descarc pe toate ieri, dar telefonul meu a început să aibă un comportament dubios. După ce l-am restartat, nu a mai vrut să se deschidă.
Se pare că toate telefoanele care ajung la mine au o viață scurtă. Până și mie a început să mi se pară ciudat că ba le scap pe jos, ba în apă, ba le obosesc repede.
După ce s-a născut fiul meu, tata ne-a spus să-i facem poze și să-l filmăm la prima baie, prima plimbare etc, deci la primele lui întâlniri cu lumea, și apoi de câte ori face un lucru nou. Îi facem poze și îl filmăm aproape în fiecare zi.
Am învățat să nu mai țin la lucruri, dar telefonul ăsta a fost al lui. Și trebuie să recuperez pozele și filmele cu fiul meu pentru că nu am încredere în amintirile făcute de creier.

Am descoperit că cel mai bun timp de scris acum, pentru mine, e după-amiaza, în somnul fiului meu, dar zilele astea nu a vrut să doarmă, așa că nu am mai scris niciun rând la romanul pentru copii.
Scriu la laptop, la un birou mic, în fața geamului de la balcon, și întotdeauna deschid ușa ca să aud păsările, vântul și zgomotele îndepărtate ale orașului, care se transformă în vocile de care am nevoie.
Din când în când, îmi ridic capul și mă uit bine la copacii și dealul din depărtare, să văd dacă mai sunt acolo.

În altă viață scriam noaptea, pe un alt laptop, sau pe caiete mari împrăștiate pe jos, în întuneric,  pentru că lucra în continuare creierul chiar și după ce stingeam lumina. Îmi face asta și acum.
Însă acum, când timpul e mai îngăduitor cu mine seara, evit să scriu în perioada asta a zilei pentru că mi-e greu să-mi opresc creierul, care mă îndeamnă să mă ridic și să-mi notez în carnețelul pe care îl țin sub pernă, sau în telefonul pus lângă ea, amenințând că până dimineață o să uite, deși eu știu că l-am antrenat bine, și adorm foarte târziu și numai după ce fac eforturi să mă gandesc la lucruri plictisitoare. Am învățat că o mamă obosită nu e o mamă bună.

Îmi plăcea mult să scriu noaptea, când toată lumea dormea, iar eu mă simțeam singurul om treaz pe pământ. Credeam că numai acolo, în somnul lumii, pot scrie. Credeam că ăsta e timpul meu.
Înainte să mă culc, scoteam capul pe geam, mă uitam la stele, apoi trăgeam adânc aer în piept.
Am început să fac ăsta iar de la o vreme, doar că trag aer în piept cu ochii închiși.
Iar acum îmi place foarte mult să scriu după-amiaza, pe lumină, sorbind încă din cafeaua de dimineață, pentru că am grijă de inima mea, trăgând cu urechea, cum spuneam, la zgomotele lumii, în somnul fiului meu.
Probabil că mi-am găsit locul.

Comments

Popular posts from this blog

Scrisoare pentru tatăl meu

Acum doi ani, după-amiaza, am primit un telefon că inima ta s-a oprit. Bătuse multe ore singură, într-un corp inconștient, dar rămas cu ochii deschiși. Insistase destul.
L-am luat pe fiul meu în braţe şi am început să urlu în tăcere. Se poate urla şi aşa, am învăţat.
Te-ai supărat că n-am venit să te văd în ultima ta zi? Mi-au spus că tu nu mai eşti acolo, în ochii ăia tulburi.
M-ai fi auzit? Dar ce ți-aș fi putut spune? Că nu vreau să mori, dar că am ajuns să cred că e cea mai bună soluţie?
Te mai gândeai la ceva sau, când ai înțeles că mori, ai plecat pur și simplu? Ți-a fost frică?
După ce ne-a zdrobit vestea că ai leucemie, am început să ne ridicăm ușor-ușor, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit imediat un donator compatibil imediat (sora ta). Cine s-ar fi gândit la norocul ăsta? Urma să mai trăiești cel puțin zece ani.
Dar apoi lucrurile au mers din rău în şi mai rău. Parcă ceva ţi se pusese împotrivă.

Se fac doi ani de când ai murit, iar eu …

Superputeri

Se poate trăi fără sex, dar nu și fără atingere, spune
o femeie cu piele zbârcită într-o emisiune despre

sănătate, în timp ce eu strâng rufele din balcon.
De când am născut, soțul meu a răcit

de câteva ori. Eu nici măcar o dată.
Primul lucru pe care îl fac dimineața este să

îmi pun verigheta pe deget. Trecerea de la pielea
perfectă a bebelușului la cea uzată a partenerului

e dificilă, spune femeia. Soțul meu îi zâmbește
copilului, apoi se duce în camera lui. Ploaia cade

în geamuri cu furia corpurilor disperate
să intre. Am văzut crocodili stând nemișcați

în apă în timp ce erau mângâiați
de om, monștri cu piele respingătoare,

lipsiți de puteri. Fiul meu, pe care îl țin aproape
tot timpul în brațe, întinde o mână din pat

și zice Aaa. Probabil vreo umbră
i-a atras atenția. Înlemnesc în prag, cu rufele la piept,

când îmi dau seama că îmi zâmbește mie. Primul lucru
pe care îl fac dimineața este să devin invizibilă.

Ne credem singuri, dar casa e plină

Stăm pe jos, pe pătura pe care a dormit
tatăl meu și ascultăm discuri cu povești –

voci pe care le cunosc atât de bine încât
le confund. Picupul a fost tot al lui.

Eu repet cuvintele, fiul meu râde. I may never be happy,
but tonight I am content,

scria Sylvia Plathla 18 ani, în jurnal. Eu am scris,
la proba de filozofie, că fericirea nu poate să fie

trăită decât în memorie. Sunt în dormitor,
într-un fotoliu. Întins în pat, tatăl meu îmi spune

că nu mai găsește nicio bucurie. A făcut
transplatul medular. Nici măcar bucurii mici, îl întreb eu

cu voce de terapeut. Se uită la mine de parcă am spus
o prostie. De fapt, a început să-și încheie

socotelile. Am scris mult la eseu, îngrozită
să nu mă contrazic la final, şi mi-au scăzut
zece sutimi. Poate am uitat să pun vreo virgulă.
Poate ar fi trebuit să scriu mulțumire în loc de fericire.