Skip to main content

Luminiş

Am ţinut neapărat să scriu aici mai mult despre ziua de duminică, pentru că a fost una foarte bună.
Am fost la Sinaia, unde am vizitat expoziția de machete cu trenulețe din gară.
Fiul meu a fost foarte impresionat de trenulețele în mișcare, iar noi, de scenele din viață realizate în cel mai mic detaliu.
Am văzut un omuleț bătând covorul (chiar i se mișca brațul), o fântână arteziană din care părea că țâșnește apă, o femeie sprijinindu-se într-o mătură, în ușa unui bloc, un schior cu capul în zăpadă, o lopată și o găleată lângă o casă - mici, mici de tot, că ți se strângea inima de uimire -, o înmormântare lângă o nuntă, așa cum se întâmplă, și multe, multe altele.
Mi-am adus aminte de Wayward Pines (mai ales de intro), un serial care mi-a plăcut foarte mult până când a ajuns la povestea cu clonele.






Și există și un spațiu de joacă pentru copii.
Și cărți de cumpărat, și cafea de băut. Foarte mult m-am bucurat.


Apoi am vizitat Vila Luminiş, Casa Memorială George Enescu, unde eu am primit câteva minute de calm şi uimire. 




M-a încântat dormitorul Marucăi, cu draperii de un galben-închis, prin care se strecura o lumină groasă, zaharisită, pe care mi-o închipuiam lipindu-mă de patul cel mare, acoperit cu o cuvertură de aceeaşi nuanţă.
Din clipa în care am ajuns în faţa uşii dormitorului lui George Enescu, am simţit că ceva nu este în regulă. O uşă îngustă şi înaltă, ca o tăietură făcută într-o cutie, de milă.
După ce am intrat, mi-am pus la ureche ghidul audio, care, în clipa în care am apăsat pe buton, mi-a spus: "Probabil că prima dumneavoastră impresie este că aţi intrat în chilia unui călugăr."
Nu ajunsesem cu gândul până acolo, fiind încă stăpânită de uimire, dar eram destul de aproape.
"Simplitatea înseamnă libertate", scria pe o hârtie protejată de o bucată de sticlă, aşezată pe o măsuţă. Cuvintele lui Enescu.

Sunt de acord. Am foarte puţine lucruri de care mă agăţ, pentru că ştiu că totul e în mişcare în jurul meu, şi dacă încerc să mă ţin de ceva, îmi pierd stabilitatea, Dar asta nu mi se pare simplitate.

Patul, spre deosebire de cel al Marucăi, era mic şi îngust. Lângă el se afla un cufăr foarte vechi şi frumos, cu capacul ridicat. Mi-a trecut prin cap să sar înăuntru. Poate era Luggage al lui Twoflower.
Pe peretele opus patului, la doi paşi distanţă - nu exagerez -, era un şifonier. Iar în faţa uşii de intrare, la cinci paşi distanţă - poate patru -, o uşă şi mai îngustă şi lungă, ca un deget pus ca semn de carte.
Dădea spre cel mai mic şi mai îngust balcon pe care l-am văzut vreodată.
Asta nu e simplitate, îmi spun iar. Asta e o cutie în care cineva a făcut două tăieturi ca să-ţi intre aer.
Sau, mai bine zis, parcă cineva încearcă să mă înghesuie într-o căsuţă din machetele cu trenuleţe.
Aşa că m-am îndreptat degrabă spre ieşire, spre munţi, străduindu-mă să nu pierd din picioare papucii prea mari.


Comments

Popular posts from this blog

Scrisoare pentru tatăl meu

Acum doi ani, după-amiaza, am primit un telefon că inima ta s-a oprit. Bătuse multe ore singură, într-un corp inconștient, dar rămas cu ochii deschiși. Insistase destul.
L-am luat pe fiul meu în braţe şi am început să urlu în tăcere. Se poate urla şi aşa, am învăţat.
Te-ai supărat că n-am venit să te văd în ultima ta zi? Mi-au spus că tu nu mai eşti acolo, în ochii ăia tulburi.
M-ai fi auzit? Dar ce ți-aș fi putut spune? Că nu vreau să mori, dar că am ajuns să cred că e cea mai bună soluţie?
Te mai gândeai la ceva sau, când ai înțeles că mori, ai plecat pur și simplu? Ți-a fost frică?
După ce ne-a zdrobit vestea că ai leucemie, am început să ne ridicăm ușor-ușor, văzând că ședințele de chimioterapie merg bine și că, mai ales, au găsit imediat un donator compatibil imediat (sora ta). Cine s-ar fi gândit la norocul ăsta? Urma să mai trăiești cel puțin zece ani.
Dar apoi lucrurile au mers din rău în şi mai rău. Parcă ceva ţi se pusese împotrivă.

Se fac doi ani de când ai murit, iar eu …

Zodia cancerului

Am terminat „Zodia Cancerului” de Radu Vancu, jurnal dintre anii 2012-2015, pe care l-am întrerupt acum ceva timp când am început altă carte, pentru că așa face omul când nu are timp, începe înfometat cât mai multe cărți.
S-a scris mult și foarte bine despre carte, și pe bună dreptate.
Pe scurt, poetul, simțind că nu mai poate scrie poezie, începe un jurnal în care scrie despre această neputință, despre frica de boală, despre alcoolism și renunțare la alcool, despre sinuciderea tatălui, despre prietenie și despre familie - în special scene sau decupaje din dialoguri cu Sebastian, fiul lui, sensibile și zguduitoare ca niște mici proiectile, care mi-au placut în mod deosebit pentru că am intrat  și noi în faza asta de curând, ba chiar am început să-mi notez  fragmente din dialogurile cu Filip.

"6 noiembrie    Sebastian.  Cuvinte de înțelepciune.
Dialog la lăpticul de seară.
El (tam-nesam): Tati,  mie-mi place ficțiunea.
Eu (cam antipatic-profeSoral): Dar ce-i aia ficțiune?
El (def…

Superputeri

Se poate trăi fără sex, dar nu și fără atingere, spune
o femeie cu piele zbârcită într-o emisiune despre

sănătate, în timp ce eu strâng rufele din balcon.
De când am născut, soțul meu a răcit

de câteva ori. Eu nici măcar o dată.
Primul lucru pe care îl fac dimineața este să

îmi pun verigheta pe deget. Trecerea de la pielea
perfectă a bebelușului la cea uzată a partenerului

e dificilă, spune femeia. Soțul meu îi zâmbește
copilului, apoi se duce în camera lui. Ploaia cade

în geamuri cu furia corpurilor disperate
să intre. Am văzut crocodili stând nemișcați

în apă în timp ce erau mângâiați
de om, monștri cu piele respingătoare,

lipsiți de puteri. Fiul meu, pe care îl țin aproape
tot timpul în brațe, întinde o mână din pat

și zice Aaa. Probabil vreo umbră
i-a atras atenția. Înlemnesc în prag, cu rufele la piept,

când îmi dau seama că îmi zâmbește mie. Primul lucru
pe care îl fac dimineața este să devin invizibilă.