Luminiş

Am ţinut neapărat să scriu aici mai mult despre ziua de duminică, pentru că a fost una foarte bună.
Am fost la Sinaia, unde am vizitat expoziția de machete cu trenulețe din gară.
Fiul meu a fost foarte impresionat de trenulețele în mișcare, iar noi, de scenele din viață realizate în cel mai mic detaliu.
Am văzut un omuleț bătând covorul (chiar i se mișca brațul), o fântână arteziană din care părea că țâșnește apă, o femeie sprijinindu-se într-o mătură, în ușa unui bloc, un schior cu capul în zăpadă, o lopată și o găleată lângă o casă - mici, mici de tot, că ți se strângea inima de uimire -, o înmormântare lângă o nuntă, așa cum se întâmplă, și multe, multe altele.
Mi-am adus aminte de Wayward Pines (mai ales de intro), un serial care mi-a plăcut foarte mult până când a ajuns la povestea cu clonele.

Și există și un spațiu de joacă pentru copii.
Și cărți de cumpărat, și cafea de băut. Foarte mult m-am bucurat.

Apoi am vizitat Vila Luminiş, Casa Memorială George Enescu, unde eu am primit câteva minute de calm şi uimire. 

M-a încântat dormitorul Marucăi, cu draperii de un galben-închis, prin care se strecura o lumină groasă, zaharisită, pe care mi-o închipuiam lipindu-mă de patul cel mare, acoperit cu o cuvertură de aceeaşi nuanţă.
Din clipa în care am ajuns în faţa uşii dormitorului lui George Enescu, am simţit că ceva nu este în regulă. O uşă îngustă şi înaltă, ca o tăietură făcută într-o cutie, de milă.
După ce am intrat, mi-am pus la ureche ghidul audio, care, în clipa în care am apăsat pe buton, mi-a spus: "Probabil că prima dumneavoastră impresie este că aţi intrat în chilia unui călugăr."
Nu ajunsesem cu gândul până acolo, fiind încă stăpânită de uimire, dar eram destul de aproape.
"Simplitatea înseamnă libertate", scria pe o hârtie protejată de o bucată de sticlă, aşezată pe o măsuţă. Cuvintele lui Enescu.

Sunt de acord. Am foarte puţine lucruri de care mă agăţ, pentru că ştiu că totul e în mişcare în jurul meu, şi dacă încerc să mă ţin de ceva, îmi pierd stabilitatea, Dar asta nu mi se pare simplitate.

Patul, spre deosebire de cel al Marucăi, era mic şi îngust. Lângă el se afla un cufăr foarte vechi şi frumos, cu capacul ridicat. Mi-a trecut prin cap să sar înăuntru. Poate era Luggage al lui Twoflower.
Pe peretele opus patului, la doi paşi distanţă - nu exagerez -, era un şifonier. Iar în faţa uşii de intrare, la cinci paşi distanţă - poate patru -, o uşă şi mai îngustă şi lungă, ca un deget pus ca semn de carte.
Dădea spre cel mai mic şi mai îngust balcon pe care l-am văzut vreodată.
Asta nu e simplitate, îmi spun iar. Asta e o cutie în care cineva a făcut două tăieturi ca să-ţi intre aer.
Sau, mai bine zis, parcă cineva încearcă să mă înghesuie într-o căsuţă din machetele cu trenuleţe.
Aşa că m-am îndreptat degrabă spre ieşire, spre munţi, străduindu-mă să nu pierd din picioare papucii prea mari.