Skip to main content

Luminiş

Am ţinut neapărat să scriu aici mai mult despre ziua de duminică, pentru că a fost una foarte bună.
Am fost la Sinaia, unde am vizitat expoziția de machete cu trenulețe din gară.
Fiul meu a fost foarte impresionat de trenulețele în mișcare, iar noi, de scenele din viață realizate în cel mai mic detaliu.
Am văzut un omuleț bătând covorul (chiar i se mișca brațul), o fântână arteziană din care părea că țâșnește apă, o femeie sprijinindu-se într-o mătură, în ușa unui bloc, un schior cu capul în zăpadă, o lopată și o găleată lângă o casă - mici, mici de tot, că ți se strângea inima de uimire -, o înmormântare lângă o nuntă, așa cum se întâmplă, și multe, multe altele.
Mi-am adus aminte de Wayward Pines (mai ales de intro), un serial care mi-a plăcut foarte mult până când a ajuns la povestea cu clonele.






Și există și un spațiu de joacă pentru copii.
Și cărți de cumpărat, și cafea de băut. Foarte mult m-am bucurat.


Apoi am vizitat Vila Luminiş, Casa Memorială George Enescu, unde eu am primit câteva minute de calm şi uimire. 




M-a încântat dormitorul Marucăi, cu draperii de un galben-închis, prin care se strecura o lumină groasă, zaharisită, pe care mi-o închipuiam lipindu-mă de patul cel mare, acoperit cu o cuvertură de aceeaşi nuanţă.
Din clipa în care am ajuns în faţa uşii dormitorului lui George Enescu, am simţit că ceva nu este în regulă. O uşă îngustă şi înaltă, ca o tăietură făcută într-o cutie, de milă.
După ce am intrat, mi-am pus la ureche ghidul audio, care, în clipa în care am apăsat pe buton, mi-a spus: "Probabil că prima dumneavoastră impresie este că aţi intrat în chilia unui călugăr."
Nu ajunsesem cu gândul până acolo, fiind încă stăpânită de uimire, dar eram destul de aproape.
"Simplitatea înseamnă libertate", scria pe o hârtie protejată de o bucată de sticlă, aşezată pe o măsuţă. Cuvintele lui Enescu.

Sunt de acord. Am foarte puţine lucruri de care mă agăţ, pentru că ştiu că totul e în mişcare în jurul meu, şi dacă încerc să mă ţin de ceva, îmi pierd stabilitatea, Dar asta nu mi se pare simplitate.

Patul, spre deosebire de cel al Marucăi, era mic şi îngust. Lângă el se afla un cufăr foarte vechi şi frumos, cu capacul ridicat. Mi-a trecut prin cap să sar înăuntru. Poate era Luggage al lui Twoflower.
Pe peretele opus patului, la doi paşi distanţă - nu exagerez -, era un şifonier. Iar în faţa uşii de intrare, la cinci paşi distanţă - poate patru -, o uşă şi mai îngustă şi lungă, ca un deget pus ca semn de carte.
Dădea spre cel mai mic şi mai îngust balcon pe care l-am văzut vreodată.
Asta nu e simplitate, îmi spun iar. Asta e o cutie în care cineva a făcut două tăieturi ca să-ţi intre aer.
Sau, mai bine zis, parcă cineva încearcă să mă înghesuie într-o căsuţă din machetele cu trenuleţe.
Aşa că m-am îndreptat degrabă spre ieşire, spre munţi, străduindu-mă să nu pierd din picioare papucii prea mari.


Comments

Popular posts from this blog

A doua scrisoare pentru tatăl meu

Astăzi se fac 3 ani de când ai murit. Fără  nimeni lângă tine. De câte ori mă gândesc la asta, mi se face rău. Știu că nu mai erai de câteva zile în corpul tău,  dar dacă erai? Dacă auzeai și înțelegeai tot? Dacă ai murit conștient de faptul că nu e niciunul dintre noi lângă tine?
Poate că ți-a părut bine că se întâmplă așa. Ai fost un om retras.

Nu credeam că o să-ți mai scriu vreo scrisoare. Mă gândesc tot mai puțin la tot ce s-a întâmplat,  ca să pot continua. Când ai o rană așa de mare, care nu se va curăța niciodată și,  deci, nu se va închide, cred că e mai bine s-o lași în pace. O ștergi cu blândețe și te ocupi de treburile zilnice, căutând să n-o deranjezi.
Suntem ceva mai bine, deci. Eu, cel puțin, mă văd destul de clar și încă învăț să mă descurc cu mine. Uneori reușesc,  alteori mă sperii. Dar îmi revin repede și nu mai zac.
De ceva timp, mi-am propus să stau mai mult, cât pot de mult, într-o singură  realitate. În prezent. Mi-a prins bine. Acum mă împac destul de bine cu …

Zodia cancerului

Am terminat „Zodia Cancerului” de Radu Vancu, jurnal dintre anii 2012-2015, pe care l-am întrerupt acum ceva timp când am început altă carte, pentru că așa face omul când nu are timp, începe înfometat cât mai multe cărți.
S-a scris mult și foarte bine despre carte, și pe bună dreptate.
Pe scurt, poetul, simțind că nu mai poate scrie poezie, începe un jurnal în care scrie despre această neputință, despre frica de boală, despre alcoolism și renunțare la alcool, despre sinuciderea tatălui, despre prietenie și despre familie - în special scene sau decupaje din dialoguri cu Sebastian, fiul lui, sensibile și zguduitoare ca niște mici proiectile, care mi-au placut în mod deosebit pentru că am intrat  și noi în faza asta de curând, ba chiar am început să-mi notez  fragmente din dialogurile cu Filip.

"6 noiembrie    Sebastian.  Cuvinte de înțelepciune.
Dialog la lăpticul de seară.
El (tam-nesam): Tati,  mie-mi place ficțiunea.
Eu (cam antipatic-profeSoral): Dar ce-i aia ficțiune?
El (def…

george geacăr. jurnal, deci poem

era un film din alea de văzut în seri
liniștite când ai vrea să-ți umpli
timpul cu întâmplări prin care n-ai vrea să treci.
erau munții ăia roșcați din magreb, cerul ăla
albastru, firele alea rare de iarbă păscute de
capre.
și doi îngeri cu ten măsliniu, păr creț și
ochi aprinși.
tocmai găsiseră locul unde tatăl lor își ținea
ascunsă pușca de vânătoare
un akm și cartușe
și cel mare căuta acum cu arma la umăr și striga
fratelui mai mic
în ce, zi-mi în ce, zi odată mai repede. în
autobuz, a zis îngerul mic. akm s-a descărcat,
dar autobuzul, de fapt un autocar cu turiști
amatori de locuri exotice, a continuat să ruleze.
glonțul lovise un geam mic al autocarului
și țeasta unei turiste care moțăia sprijinită de el.
mai departe e film și de ce l-aș povesti.
cei doi îngeri și-au dat seama destul de repede că
arma făcuse ceva destul de urât, dar ce
poți să ceri unui înger? în lumea lor nu există
interdicție și dacă te lovește un glonț din alea
în șira spinării
în măduvă direct de fapt, cum p…