Diana Geacăr

Mi-am luat inima în dinți și am citit jurnalul în care tatăl meu  a început să scrie la două luni după ce i s-a pus diagnosticul de leucemie (în 2012). Se termină cu internarea pentru transplant și rămâne să căutăm dacă mai există vreun caiet. După transplantul medular, făcut în 2013, urma să mai trăiască doi ani. Mi-a fost greu să-i descifrez scrisul mic și chinuit, unele cuvinte încă îmi scapă. De multe ori mi s-a strâns inima, dar de mult mai multe ori m-am prăpădit de râs. Face niște portrete superbe ale colegilor de salon, transcrie discuțiile lor și descrie scene cărora gravitatea (de exemplu, grija absolută a bolnavului pentru propriul corp) le dă un umor absurd. Vocea pe care am ascultat-o e chiar cea pe care o așteptam: vocea unui om hipersensibil, care se apără cu înverșunare cu rațiune și luciditate. Nu, nu am fost șocată de vocea lui. M-a cutremurat fragmentul în care descrie cum se vede în oglindă,  o descriere foarte asemănătoare cu cea făcută de min...

Pe 3 septembrie am citit la Institutul Blecher poeme din "Dar noi suntem oameni obişnuiţi" (Editura Cartea Românească, 2017) şi apoi am răspuns la întrebările lui Claudiu Komartin. Am verificat, bubuiala inimii mele nu se aude.

Am avut niște zile foarte rele, pe care le-am trecut scriind la romanul pentru copii. Cand n-am putut scrie la laptop, am scris în cap, fără oprire. Abia noaptea mi se stingea creierul. În zilele astea, am ajuns să-mi cumpăr o pastă de dinți convinsă fiind că fix asta folosesc eu, am așteptat răspunsuri la mesaje pe care le trimisesem in minte și câte și câte mai grozavii, cea mai cruntă fiind că m-am îndoit de mine zilnic, de o mie de ori, de dimineață până seara când,  punând capul pe pernă,  îmi spuneam Ăsta e. Dimineața o lua, de la capăt. Pentru că mi-am promis că nu mai pierd timpul. Am scris cu atâta înverșunare că aseară,  pe la miezul nopții,  mi-am dat seama că l-am terminat. Si m-am bucurat atât de tare ca n-am mai putut adormi cel puțin doua ore, perpelindu-ma de pe o parte pe alta. Iar astăzi mă simt minunat! Răul se-aude foarte slab, ca un bâzâit în fundal. Am scris un roman! Am terminat una dintre cărțile pe care le târâi după mine de ani și ani de...

Sunt un om rupt, Doamne. Oamenii rupți nu-şi pot ține  promisiunile. Promisiunile sunt continue. Sunt un om strivit. Oamenii striviți nu se uită cu încredere la fața ta. Fața ta e plină de ei. Nu ştiu ce ți-am făcut, dar îți cer iertare în fiecare noapte, după ce beau un ibric de ceai de sunătoare. Sar din pat când aud vaietul prelung al camioanelor. Sunt un om legat, dar cu viață fragmentată. Răul mă găseşte uşor. M-apucă strâns de ceafă şi mă pune să mă uit la diferite cadre din viața mea sau a altora. Pentru tine e totuna. În primul, o vacă şi un urs stau față în față, băgați până la gât în apă. În al doilea, ursul o îmbrățişează. Apoi o sărută pasional. Cu ochii deschişi, vaca i se abandonează. În ultimul cadru, ursul, la fel de tandru, ridică deasupra apei capul vacii retezat. De ce mă-ncerci? Ştii unde sunt: la masă, îi pun fiului meu castronul în față, mă aşez, iau supă cu lingurița şi suflu în ea cu puterea ta. E unul dintre ca...

                                                              Am terminat „Zodia Cancerului” de Radu Vancu, jurnal dintre anii 2012-2015, pe care l-am întrerupt acum ceva timp când am început altă carte, pentru că așa face omul când nu are timp, începe înfometat cât mai multe cărți. S-a scris mult și foarte bine despre carte, și pe bună dreptate. Pe scurt, poetul, simțind că nu mai poate scrie poezie, începe un jurnal în care scrie despre această neputință, despre frica de boală, despre alcoolism și renunțare la alcool, despre sinuciderea tatălui, despre prietenie și despre familie - în special scene sau decupaje din dialoguri cu Sebastian, fiul lui, sensibile și zguduitoare ca niște mici proiectile, care mi-au placut în mod deosebit pentru că am intrat  și noi în faza asta de curând, ba chiar am început să-mi notez  fr...