Skip to main content

Zodia cancerului

                                                             
Am terminat „Zodia Cancerului” de Radu Vancu, jurnal dintre anii 2012-2015, pe care l-am întrerupt acum ceva timp când am început altă carte, pentru că așa face omul când nu are timp, începe înfometat cât mai multe cărți.
S-a scris mult și foarte bine despre carte, și pe bună dreptate.
Pe scurt, poetul, simțind că nu mai poate scrie poezie, începe un jurnal în care scrie despre această neputință, despre frica de boală, despre alcoolism și renunțare la alcool, despre sinuciderea tatălui, despre prietenie și despre familie - în special scene sau decupaje din dialoguri cu Sebastian, fiul lui, sensibile și zguduitoare ca niște mici proiectile, care mi-au placut în mod deosebit pentru că am intrat  și noi în faza asta de curând, ba chiar am început să-mi notez  fragmente din dialogurile cu Filip.

"6 noiembrie    Sebastian.  Cuvinte de înțelepciune.
Dialog la lăpticul de seară.
El (tam-nesam): Tati,  mie-mi place ficțiunea.
Eu (cam antipatic-profeSoral): Dar ce-i aia ficțiune?
El (definitiv): Ficțiunea e când sunt obosit.

7 noiembrie    Iar în pat, înainte să adoarmă:
El (preocupat): Dar, tati,  ce e ficțiunea?
Eu (aristotelic): Ficțiunea e, Ciupi, ceva inventat, făcut sa ne placă. Cum sunt poveștile.
El (cu ochii strânși): Și poeziile?
Eu (strălucind & nesigur): Și.
El (cu ochii și mai strânși): Și oamenii?"

Sunt multe pagini și despre cărți citite, lecturi de poezie, conferințe, teorie literară, ample și documentate, pagini care mi-au făcut mintea să se zgribulească pentru că ea nu poate reține multe informații din cărțile citite, mai degrabă o atmosferă, un personaj, o idee. Dar mi-am amintit de Ioan Es. Pop, care spunea mai demult, într-un interviu, cred, că nu poate să rețină citate, că are, mai degrabă, o memorie afectivă, sau ceva asemănător. Ce scriam eu mai sus? Nu-mi amintesc exact ce spunea în interviu, dar îmi aduc aminte perfect că m-am simțit salvată.
Așa cum m-a salvat Hemingway de curând,  cu o proză scurtă în care un personaj își denunță un prieten doar ca să vadă ce se întâmplă, iar eu mi-am amintit pe loc de modurile în câte provocam realitatea, sau de fiorul pe care îl simțeam când se întâmpla în jur ceva ce, uneori, putea fi o tragedie, alergând într-un suflet să dau vestea apropiaților, o stare de exaltare pentru care, cu timpul, am ajuns să mă simt vinovată și dereglată. Dar a venit Hemingway și mi-a spus că este, de fapt, vorba despre curiozitatea scriitorului.
Orice s-ar spune, literatura salvează.

(Am căutat, proza se numește „Denunțul”, e din volumul „Noaptea dinaintea bătăliei și alte povestiri” apărut la Polirom. Iată fragmentul: „Dar eu îi oferisem cea mai scurtă cale de a-l trimite pe Delgado la închisoare,  cuprins probabil de unul din acelea excese de imparțialitate,  înaltă moralitate și nevoia de a mă spăla pe mâini ca un adevărat Pilat,  plus acea dorință josnica de a vedea cum acționează oamenii când sunt supuși unui conflict emoțional,  dorința aceea care face din scriitori niște prieteni fermecători.”
Hemingway a numit-o „dorință josnica”, dar pentru mine a contat faptul că a pus-o cu atâta precizie în cuvinte pentru că, bineînțeles, îi era și lui cunoscută.)

În „Zodia cancerului”, scriitorul Radu Vancu pare a fi preocupat de transformarea vieții în literatură cu orice preț, forțând adesea realitatea, probabil din dorința de a repune în mișcare motorul creator al minţii.
Și reușește, pentru că ajunge să scrie o nouă carte de poezie, „4 A.M. Cantosuri domestice”. Puțin după încheierea ei, încheie și jurnalul, pentru că, evident, acesta și-a atins scopul.
Dar pe lângă pagini de jurnal de idei și de creație, mi-ar fi plăcut să fie mai multe pagini despre mișcările zilnice ale corpului, înregistrări care par seci, dar pe care eu le vânez în jurnalele scriitorilor, pentru că am nevoie să pun mintea creatoare într-un corp, am nevoie să-i văd oameni. Cum face piața un scriitor? Ce face când se plictisește? Ce mănâncă? Cum și cu ce se îmbracă? Care e primul lucru pe care îl face când se trezește?  Dar ultimul,  înainte să se culce? Spală vase,  gătește?  Ce? Cum se ancorează în real atunci când se simte fără speranță?
Dorința asta am avut-o și la jurnalul lui Radu Petrescu. Unul dintre volumele lui, nu-mi mai amintesc care, era chiar așa, ca „Zodia cancerului” a lui Radu Vancu, o împletire zdravănă de idei, întreruptă din când în când de scurte însemnări despre copii, care împrospătau suflul prozei preocupate de expresia frumoasă.
Îmi amintesc că cel mai tare m-a îngrozit jurnalul Virginiei Woolf (despre care mi-a amintit Radu Vancu în jurnalul lui), pentru că era bolnăvicios de preocupată de părerea criticilor despre cărțile ei. O cronică negativă o arunca în cea mai cruntă depresie. Una pozitivă o trimitea pe culmile extazului. Când l-am citit prima oară, în studenție, mi s-a făcut rău.

Radu Vancu, un iscusit observator al realității exterioare, un scriitor care și-a pus toată încrederea în literatură, reușește să facă niște portrete vii și delicate de scriitori (unii dintre ei sunt Mircea Ivănescu, Mircea Cărtărescu, Horia Patapievici - de la care mi-au rămas în minte privirea blândă și limpede și faptul că, la prima lor întâlnire, îl servește pe Radu cu clătite umplute cu gem de corcodușe) și,  de asemenea, să creeze un tablou detaliat al poeziei din România și nu numai.
Portretele scriitorilor, tabloul poeziei, stilul frumos (nu-mi place calofil, îmi pare că a dobândit o conotație negativă) și spiritul de intelectual conștient și implicat fac din „Zodia cancerului” o carte pe care o așezi cu grijă în bibliotecă.

În continuare o să scriu despre anumite fragmente care mi-au plăcut, fie pentru că m-am trezit intrând în dialog cu ele, fie pentru că mi s-au părut foarte bine scrise.
Scriind despre Marin Preda că, dacă ar fi rămas la romanul lumii rurale, în loc să scrie și roman intelectual, ar fi ajuns un scriitor cu adevărat mare, Radu Vancu îți amintește apoi de Gide, care spunea că "geniul înseamnă corecta intuire a resurselor". Asta mi l-a adus în minte pe Alexandru George, un prozator care mie mi-a plăcut mult când l-am citit (pentru lucrarea de master), dar despre care, din păcate, nu se vorbește. El făcea, nu-mi mai amintesc în ce carte, o comparație între scriitori și niște câini care, primind mâncare, caută cu disperare un loc ferit în care să-și ascundă osul. Și toți ajung în spatele unei căpițe de fân, mai puțin unul, care rămâne să-și roadă osul liniștit acolo unde l-a primit. E crezul meu artistic.

Mi-a plăcut mult și fragmentul despre spaima lui Ivănescu şi Berryman în faţa muzicii, „bizară la nişte oameni care au curajul de a spune absolut totul în textele lor”. „Ivănescu admite undeva direct că muzica nu e esenţa vieţii, ci a spaimei. A terorii”, scrie Radu Vancu, iar eu am încuviințat din inimă, pentru că pe mine muzica mă bagă în sperieți, îmi tulbură liniștea și echilibrul. Totuși, ascult muzică, dar în doze mici.

Cel mai tulburător fragment nu mi s-a părut cel cu vizita la mormântul tatălui mort, cum am crezut la început, când am empatizat puternic - până acum, m-am dus de vreo două sau trei ori la mormântul tatălui meu, și doar pentru că trebuia, iar asta pentru că mi se pare inutil, el nu e acolo, și nici măcar un pic de liniște pentru mine nu găsesc în locul ăla, ba, din contră, mă întorc acasă praf -, ei bine, cel mai tulburător fragment mi s-a părut cel despre o întâlnire cu o lăcustă verde, o scenă în care oroarea și umorul sunt combinate superb:

„22 iulie    Scriam ceva aici, jos, la laptop - când Cami m-a strigat de sus. Am urcat repede, i se simţea în voce groaza, şi am înlemnit şi eu: pe vergeaua care susţine draperia era aşezată o lăcustă verde, enormă, de vreo cinşpe centimetri. Semăna leit cu o lăcustă verde care mă făcuse, pe la 17-18 ani, să dorm pe scările blocului - fiindcă, aşezată pe uşa de la intrare a apartamentului nostru, nu se dădea dusă de acolo. Atunci, în adolescenţă, întors târziu în noapte de la o petrecere la care băusem enorm, eram lichefiat de spaimă în faţa gânganiei, care mi se părea oroarea absolută; numai gândul de a încerca să mă apropii de uşă mă făcea să vărs. Am adormit pe scări, iar când m-am trezit teroarea verde dispăruse. Nu ştiu pe unde ieşise, aşa cum nu ştiu cum ajunsese pe uşa apartamentului nostru de la etajul patru. Iat-o însă acum, aici, pe vergeaua ferestrei noastre de la etajul şase - la fel de enormă, la fel de frumoasă, la fel de paralizantă. Am vrut s-o prind într-o pungă & să scutur punga afară, m-am apropiat de ea cu stomacul tresăltând ca atunci - şi a mişcat. Am izbit-o atunci, mort de oroare, cu punga - a căzut zbătându-se pe covor, am părins-o înlăuntrul pungii & am aruncat-o pe geam. Eram aproape fericit, ca la trezirea viu dintr-o beţie sinucigașă, când am văzut un picior verde rămas pe parchet.”

Parcă auzeam muzica sacadată și terifiantă din filmele de groază, parcă vedeam cu ochii minţii camera de filmat înțepenind într-un prim plan cu un picior verde, imens, care zvâcnește.
Dacă s-ar fi oprit aici, ar fi fost de ajuns să mă cucerească. Ar fi fost un final perfect pentru o scenă de groază, o groază reală și pentru mine, dar Radu Vancu merge mai departe, pentru că lupta lui cu lăcusta verde îl trimite înapoi în timp, iar mintea face o paralelă între ea și lupta cu tatăl (o scenă despre care scrie în altă parte a cărții).
Dar încheie fragmentul astfel:

„Şi de atunci până acum mi-a fost rău, ca de o mahmureală oribilă - care nu-mi trece nici acum, când găsesc pe Internet informaţia că lăcustei verzi îi creşte la loc piciorul pe care-l poate ceda în luptă. Nici amănuntul că ar putea muşca destul de rău nu mă consolează pentru brutalitatea mea inutilă. Şi ştiu, de fapt, prea bine că mahmureala mea vine din cufundarea bruscă în vremea aia când trăiau bine mersi şi lăcusta verde, şi tata. Şi că violenţa mea împotriva fiinţei de azi e, în fond, corelativul obiectiv al violenţei împotriva altei fiinţe din vremea de demult - şi mă simt ca ea atunci, şi doare.”
Aici nu am avut nicio clipă senzația că mintea scriitorului caută cu orice preț să extragă literatura din real, să topească realul și să-l forțeze să ia o anumită formă, din contră, mi s-a părut un fragment perfect.

Mi-a mai plăcut să citesc  în "Zodia cancerului" despre încrederea totală a lui Radu Vancu în poezia confesivă, domestică, umană, poezie în care cred și eu orbește.
De asemenea, asemeni lui, și eu cred că literatura confesiunii și literatura imaginarului sunt nedespărțite, nu poți scrie una fără cealaltă, ele există și se manifestă în simbioză: materialul înregistrat are nevoie de imaginar și la intrarea, și la ieșirea din creier, când devine confesiune, iar imaginarul are nevoie de forma și substanța confesiunii ca să trăiască pe hârtie.

Încercând să răspundă la întrebarea pe care sigur și-o pun toți scriitorii, poate chiar zilnic, scriitorul Radu Vancu își răspunde:
„19 martie Să demonstrezi că eşti, totuşi posibil. Cam ăsta e sensul scrisului oricui. E o miză absolut imbecilă, chiar şi la cei geniali. Şi înţeleg de ce unii au putut spune că omul care scrie e, din capul locului, distrus. De fapt, singura raţiune pentru care ar trebui să scrii ar fi aceea de a demonstra că eşti, totuşi, imposibil.”
Acum, întorcând ocheanul, îndrăznesc să spun că nu trebuie să demonstrezi că ești posibil sau imposibil.
Trebuie să demonstrezi că ești suportabil.

Comments

Popular posts from this blog

A doua scrisoare pentru tatăl meu

Astăzi se fac 3 ani de când ai murit. Fără  nimeni lângă tine. De câte ori mă gândesc la asta, mi se face rău. Știu că nu mai erai de câteva zile în corpul tău,  dar dacă erai? Dacă auzeai și înțelegeai tot? Dacă ai murit conștient de faptul că nu e niciunul dintre noi lângă tine?
Poate că ți-a părut bine că se întâmplă așa. Ai fost un om retras.

Nu credeam că o să-ți mai scriu vreo scrisoare. Mă gândesc tot mai puțin la tot ce s-a întâmplat,  ca să pot continua. Când ai o rană așa de mare, care nu se va curăța niciodată și,  deci, nu se va închide, cred că e mai bine s-o lași în pace. O ștergi cu blândețe și te ocupi de treburile zilnice, căutând să n-o deranjezi.
Suntem ceva mai bine, deci. Eu, cel puțin, mă văd destul de clar și încă învăț să mă descurc cu mine. Uneori reușesc,  alteori mă sperii. Dar îmi revin repede și nu mai zac.
De ceva timp, mi-am propus să stau mai mult, cât pot de mult, într-o singură  realitate. În prezent. Mi-a prins bine. Acum mă împac destul de bine cu …

george geacăr. jurnal, deci poem

era un film din alea de văzut în seri
liniștite când ai vrea să-ți umpli
timpul cu întâmplări prin care n-ai vrea să treci.
erau munții ăia roșcați din magreb, cerul ăla
albastru, firele alea rare de iarbă păscute de
capre.
și doi îngeri cu ten măsliniu, păr creț și
ochi aprinși.
tocmai găsiseră locul unde tatăl lor își ținea
ascunsă pușca de vânătoare
un akm și cartușe
și cel mare căuta acum cu arma la umăr și striga
fratelui mai mic
în ce, zi-mi în ce, zi odată mai repede. în
autobuz, a zis îngerul mic. akm s-a descărcat,
dar autobuzul, de fapt un autocar cu turiști
amatori de locuri exotice, a continuat să ruleze.
glonțul lovise un geam mic al autocarului
și țeasta unei turiste care moțăia sprijinită de el.
mai departe e film și de ce l-aș povesti.
cei doi îngeri și-au dat seama destul de repede că
arma făcuse ceva destul de urât, dar ce
poți să ceri unui înger? în lumea lor nu există
interdicție și dacă te lovește un glonț din alea
în șira spinării
în măduvă direct de fapt, cum p…