Am scris cu atâta înverșunare că aseară, pe la miezul nopții, mi-am dat seama că l-am terminat. Si m-am bucurat atât de tare ca n-am mai putut adormi cel puțin doua ore, perpelindu-ma de pe o parte pe alta.
Iar astăzi mă simt minunat! Răul se-aude foarte slab, ca un bâzâit în fundal. Am scris un roman! Am terminat una dintre cărțile pe care le târâi după mine de ani și ani de zile. Am scris, în sfârșit, o carte pentru copii! Visez la asta de la 10 ani, când am început să scriu povestiri, iar apoi un roman cu animale vorbitoare, în genul romanului "Vântul prin sălcii".
In poză e carnețelul care merge cu mine peste tot, iar noaptea doarme sub pernă, în care scriu foarte urât, ca sa nu-l înțeleagă nimeni în cazul în care e capturat, atât de urât că uneori nici eu nu înțeleg ce am vrut să zic. Dar, încercând sa ghicesc, ajung la alte idei și mai și.
Planul e următorul: mai las romanul câteva zile, apoi îl scot pe hârtie, sa văd cum arată tipărit și dacă se leagă toate firele. Îl iau, deci, la puricat. Are un pic peste 100 de pagini, dar sunt sigură că o să fac completări și modificări, deci, probabil, o sa mai crească.
Iar apoi sunt liberă să lucrez la volumul de proză scurtă, care e deja scris, dar mă așteaptă de vreo 8, 9 ani să-l aranjez.
Las mai jos o notița pe care am scris asta-vara aici pe blog, dar nu am mai publicat-o:
Am început să scriu un roman pentru copii cu vreo câteva zile înainte ca tatăl meu să primească diagnosticul. Îmi amintesc că îl vizitam la spital și mă gândeam la ce-i lipsește personajului meu.
Au trecut vreo 5 ani, cred, de atunci, iar eu sunt acum la a nu știu câta rescriere. Am ajuns la 60 de pagini de care sunt destul de mulțumită și știu ce urmează. Nu îl termin în vacanța asta, așa cum îmi propusesem, dar simt că o să-l termin anul ăsta. Nu e unul dintre romanele fantasy pe care mi-am dorit dintotdeauna să le scriu, dar este, totuși, un roman fantasy și mă bate la cap să-l termin pentru că a stat prea mult timp cu mine. Și ca să trec la următorul, care, poate, o să fie exact așa cum visez.
Personajul meu are doisprezece ani, dar cartea nu se adresează unei singuri categorii de vârstă, pentru că, tot așa, dintotdeauna mi-am dorit să scriu cărți pentru copii care pot fi citite oricând.
Mă simt tare bine când lucrez la el, simt o mare bucurie când îmi vin replici la care nici măcar nu mă gândeam și râd în timp ce tastez.
Trebuie să fie o carte veselă și tristă. Mai am de lucrat la părțile triste și mi-e un pic greu, pentru că e o stare din care, de obicei, atunci când simt că se apropie, caut să ies repede.
Am un mare respect și o mare admirație - hai, spune drept - , deci o mare invidie pentru scriitori ca Tolkien și R. R. Martin, care au inventat o lume vastă, cu o istorie de la începutul timpurilor, populată de diferite rase, cu obiceiuri, tradiții și religii proprii. Când mă gândesc la ei, simt că n-o să pot scrie niciodată ceva atât de complex și de bine legat. Eu abia am învățat să leg toate firele într-un volum de poezie.
Dar apoi îl aud - pe cine altul? - pe Terry Pratchett vorbindu-mi din „Shaking hands with death”: ”Contrary to popular belief, fantasy is not about making things up. The world is stuffed full of things. It is almost impossible to invent any more. No, the role of fantasy as defined by G. K. Chesterton is to take what is normal and everyday and usual and unregarded, and turn it around and show it to the audience from a different direction, so that they look at it once again with new eyes.”
”Apply logic in places where it wasn't intended to exist. If assured that the Queen of the Fairies has a necklace made of broken promises, ask yourself what it looks like. If there is magic, where does it come from? Why isn’t everyone using it? What rules will you have to give it to allow some tension in your story? How does society operate? Where does the food come from? You need to know how your world works.”, îmi spune tot Terry, dar din ”A slip of the keyboard”.
That, my dear Sir, I can do.
Comments
Post a Comment