Skip to main content

Bucuria scrisului

Am avut niște zile foarte rele, pe care le-am trecut scriind la romanul pentru copii. Cand n-am putut scrie la laptop, am scris în cap, fără oprire. Abia noaptea mi se stingea creierul. În zilele astea, am ajuns să-mi cumpăr o pastă de dinți convinsă fiind că fix asta folosesc eu, am așteptat răspunsuri la mesaje pe care le trimisesem in minte și câte și câte mai grozavii, cea mai cruntă fiind că m-am îndoit de mine zilnic, de o mie de ori, de dimineață până seara când,  punând capul pe pernă,  îmi spuneam Ăsta e. Dimineața o lua, de la capăt. Pentru că mi-am promis că nu mai pierd timpul.
Am scris cu atâta înverșunare că aseară,  pe la miezul nopții,  mi-am dat seama că l-am terminat. Si m-am bucurat atât de tare ca n-am mai putut adormi cel puțin doua ore, perpelindu-ma de pe o parte pe alta.
Iar astăzi mă simt minunat! Răul se-aude foarte slab, ca un bâzâit în fundal. Am scris un roman! Am terminat una dintre cărțile pe care le târâi după mine de ani și ani de zile. Am scris, în sfârșit, o carte pentru copii! Visez la asta de la 10 ani, când am început să scriu povestiri, iar apoi un roman cu animale vorbitoare, în genul romanului "Vântul prin sălcii".
In poză e carnețelul care  merge cu mine peste tot, iar noaptea doarme sub pernă, în care scriu foarte urât,  ca sa nu-l înțeleagă nimeni în cazul în care e capturat, atât de urât că uneori nici eu nu înțeleg ce am vrut să zic.  Dar, încercând sa ghicesc, ajung la alte idei și mai și.
Planul e următorul: mai las romanul câteva zile,  apoi îl scot pe hârtie, sa văd cum arată tipărit și dacă se leagă toate firele. Îl iau, deci, la puricat. Are un pic peste 100 de pagini, dar sunt sigură că o să fac completări și modificări, deci, probabil, o sa mai crească.
Iar apoi sunt liberă să lucrez la volumul de proză scurtă, care e deja scris, dar mă așteaptă de vreo 8, 9 ani să-l aranjez.
Las mai jos o notița pe care am scris asta-vara aici pe blog, dar nu am mai publicat-o:


Am început să scriu un roman pentru copii cu vreo câteva zile înainte ca tatăl meu să primească diagnosticul. Îmi amintesc că îl vizitam la spital și mă gândeam la ce-i lipsește personajului meu.

Au trecut vreo 5 ani, cred, de atunci, iar eu sunt acum la a nu știu câta rescriere. Am ajuns la 60 de pagini de care sunt destul de mulțumită și știu ce urmează. Nu îl termin în vacanța asta, așa cum îmi propusesem, dar simt că o să-l termin anul ăsta. Nu e unul dintre romanele fantasy pe care mi-am dorit dintotdeauna să le scriu, dar este, totuși, un roman fantasy și mă bate la cap să-l termin pentru că a stat prea mult timp cu mine. Și ca să trec la următorul, care, poate, o să fie exact așa cum visez.

Personajul meu are doisprezece ani, dar cartea nu se adresează unei singuri categorii de vârstă, pentru că, tot așa, dintotdeauna mi-am dorit să scriu cărți pentru copii care pot fi citite oricând.
Mă simt tare bine când lucrez la el, simt o mare bucurie când îmi vin replici la care nici măcar nu mă gândeam și râd în timp ce tastez.

Trebuie să fie o carte veselă și tristă. Mai am de lucrat la părțile triste și mi-e un pic greu, pentru că e o stare din care, de obicei,  atunci când simt că se apropie, caut să ies repede.

Am un mare respect și o mare admirație - hai, spune drept - , deci o mare invidie pentru scriitori ca Tolkien și R. R. Martin, care au inventat o lume vastă, cu o istorie de la începutul timpurilor, populată de diferite rase, cu obiceiuri, tradiții și religii proprii. Când mă gândesc la ei, simt că n-o să pot scrie niciodată ceva atât de complex și de bine legat. Eu abia am învățat să leg toate firele într-un volum de poezie.

Dar apoi îl aud - pe cine altul? - pe Terry Pratchett vorbindu-mi din „Shaking hands with death”: ”Contrary to popular belief, fantasy is not about making things up. The world is stuffed full of things. It is almost impossible to invent any more. No, the role of fantasy as defined by G. K. Chesterton is to take what is normal and everyday and usual and unregarded, and turn it around and show it to the audience from a different direction, so that they look at it once again with new eyes.”

”Apply logic in places where it wasn't intended to exist. If assured that the Queen of the Fairies has a necklace made of broken promises, ask yourself what it looks like. If there is magic, where does it come from? Why isn’t everyone using it? What rules will you have to give it to allow some tension in your story? How does society operate? Where does the food come from? You need to know how your world works.”, îmi spune tot Terry, dar din ”A slip of the keyboard”.

That, my dear Sir, I can do.

Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Despre „Ce văd dragonii”

„Ce văd dragonii”, romanul meu pentru copii apărut la Polirom, în colecția Polirom Junior, în 2019, a primit o recenzie (atât în română, cât și în engleză) care m-a bucurat.  Mă bucur când primesc feedback de la cititori, ca tot omul, iar bucuria e și mai mare atunci când văd că dialogul dintre carte și cititor a mers bine, limpede. Copiez recenzia aici, pe blog, cu acordul Georgianei L. Gheorghe, autoarea ei, și mă duc pe balcon, cu binoclul și aparatul, dar nu cred că pozez vreo pasăre din comunitatea noastră azi, a bătut vântul tare, bate așa de trei zile, doar pe șoimul rândunelelor îl aud din când în când. „Este un roman scris de Diana Geacăr. Povestea se axează pe încercările unui grup de copii de a-și aduce aminte cine sunt în timp ce călătoresc în lumea jocurilor pe calculator. Autoarea își atrage cititorii prin stilul simplu care poate să fie înțeles de toți. Romanul în sine este un amestec de Aaron Stone, Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll, Bezna. Povestitorii din cona

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,