Mi-a fost greu să-i descifrez scrisul mic și chinuit, unele cuvinte încă îmi scapă. De multe ori mi s-a strâns inima, dar de mult mai multe ori m-am prăpădit de râs. Face niște portrete superbe ale colegilor de salon, transcrie discuțiile lor și descrie scene cărora gravitatea (de exemplu, grija absolută a bolnavului pentru propriul corp) le dă un umor absurd.
Vocea pe care am ascultat-o e chiar cea pe care o așteptam: vocea unui om hipersensibil, care se apără cu înverșunare cu rațiune și luciditate. Nu, nu am fost șocată de vocea lui.
M-a cutremurat fragmentul în care descrie cum se vede în oglindă, o descriere foarte asemănătoare cu cea făcută de mine în volum, că îl pomenește de câteva ori pe Stephen Hawking, comparându-se cu situația lui ca să-și dea curaj. Și eu l-am comparat pe tatăl meu cu Hawking în volum, dar pe tatăl meu cel lipsit de orice fărâmă de încredere și de speranță care devenise spre finalul vieții lui, făcând, deci, o comparație între starea lui mentală și vocea neutră cu ajutorul căreia se face auzit S. Hawking - voce care, scriam în volum, face tragediile și bucuriile să sune la fel.
Și am descoperit cu uimire că avem cam același crez artistic și n-am apucat să vorbim despre el pentru că eu am ajuns aici în ultima vreme, gândindu-mă la tot ce vreau să scriu în continuare și unde țin să ajung.
Așa că nu mi s-a mai părut sărită ideea care-mi intrase în cap după moartea lui, că explozia de încredere și de energie îmi vine de la el.
O forță creativă care avea două funcții: îmi făcea mintea să dea în clocot pe hârtie și îmi dădea siguranța că pot să trăiesc și cu un munte pe umeri.
Citind jurnalul, nu mi-am recuperat siguranța, dar am reușit, dintr-o suflare, să scriu o scenă de care avea nevoie romanul meu pentru copii.
Și mi-a prins bine să-l aud.
Transcriu câteva fragmente aici, dar într-un viitor apropiat o să-l transcriu pe tot pentru că trebuie să fie publicat:
„crăciun.
m-am uitat pe fereastră. câțiva oameni și un câine. nu e niciun pic de aer de sărbătoare.
sărbătoarea e în suflet, dacă e.
crăciunul în sânul familiei.
crăciunul la spital.
ce fragil este echilibrul pe care mă străduiesc să-l mențin. m-am speriat că mi-am stricat stomacul și asta ar însemna, printre altele, că aș rămâne și aici de revelion. când sunt speriat de degradarea fizică devin imposibil, morocănos.
nu mai suport violența la tv, nici măcar în emisiunile din natură. animale mâncând alte animale îngrozite - oribil.
a doua zi de crăciun.
echilibru cât de cât, dar și teama să nu-l pierd. ceea ce fac eu aici nu e literatură, e un fel de jurnal intim cu scop precis, cel de a mă menține în limitele raționale, să nu o iau razna de singurătate, de teamă și altele. ce nu-mi place este că selectez doar ce e nasol, ce este amenințare sau semn prost. ar trebui să am mai multă detașare, să relatez pur și simplu cu inimă egală tot ce observ. n-ar trebui să mă judec cu asprime - pentru ce? - și nici pe alții. ar trebui să am sufletul senin. gândurile negre ies din imaginația mea bolnăvicioasă.”
„oamenii care sunt în salon sunt de vârsta mea, dar n-am nimic în comun cu ei. unul este inginer electrotehnist, celălalt a fost muncitor la 23 august. nu e nicio diferență între ei. amândoi sunt nostalgici ai vremii lui ceaușescu. inginerul pentru că putuse ajunge la un institut de cercetare unde nu cerceta nimic, venea acasă odihnit și făcea meditații la greu. celălalt pentru că putuse fura de la douăștrei cam tot ce avusese el nevoie în curte. singurul lui regret este că n-a obținut un apartament, iar asta s-a întâmplat pentru că un coleg a spus în ședință că tov. r. are casă, stă la curte. secretarul de partid s-a uitat urât la el și l-a tăiat de pe listă. dl r. regretă că n-a avut ocazia să-i dea câteva secretarului de partid.”
„astăzi un mic conflict între vecinii mei de salon, provocat, culmea nesimțirii, de dl m. i-a reproșat dlui r. că a lăsat ușa deschisă azi-noapte. bineînețeles că dl r., care nu e un autist ca mine, i-a pus în față toate câte le face: urinează lângă pat în urinar, face gargare interminabile lângă pat, deși acum se poate deplasa, cere să i se aducă una și alta de la frigider, cere să se deschidă geamul pentru aerisire. dl m. a bătut imediat în retragere, dar nu cred că a înțeles ce era de înțeles, și anume faptul că e un egoist nesimțit.
ei, uite că n-am mai răbdat. când dl m. i-a „ordonat” dlui r. să se ducă să închidă fereastra, i-am zis dar dumneata de ce n-o închizi? sunt transpirat, a zis. poate și dl. r. e transpirat, am zis. și de aici a început din nou seria de reproșuri a dlui r. am intervenit și mi-am dat cu părerea că dl. m. este prizonierul unei deformații profesionale, e obișnuit să comande. obișnuință de inginer. de-aici încolo va trebui să-și facă singur micile chestii. sunt curios ce o să facă cu gargara.
s-a dus să-și facă gargara la baie.
dar de dimineață și-a reluat obiceiul.”
(fragmente de jurnal, george geacăr)
Comments
Post a Comment