O sperietoare blândă

Tot caut să scriu asta de ceva timp, dar, când vrei să faci o mie de lucruri odată, timpul fuge, se răsucește, te mușcă, îți scapă, nu-ți lasă nici măcar două minute, cât să apuci să scrii două rânduri. Mi-am tot spus lasă, o să scriu mâine, și mâine se făcea ieri și tot așa. Dar iată că astăzi e Ziua Mondială a Scriitorilor, și dacă nici azi nu scriu că au apărut două antologii în care sunt și eu prezentă, atunci când?

„Exerciții de neclintire”, apărută în 2017, la Casa de Editură Max Blecher, este o antologie cu poeții laureați ai Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” - OPUS PRIMUM, dintre anii 1999-2017.

Când am selectat poemele, câte unul din fiecare volum, am căutat un fir care să le unească și am ales ca temă imaginea părinților.
Acestea sunt două dintre cele trei poeme care apar în antologie:

Rochia în floarea vârstei

Ca spirit al copacului deţii atâtea secrete încât

toamna este esenţial să-ţi aminteşti

că ai o formă umană:

rochia purpurie foşneşte când ies

la plimbare, atinge din mers

copacii, cad în stoluri

frunzele şi

valuri de părinţi,

în librăria din centru:

caiete de română şi matematică, cărţi

cu o singură poveste sau cu mai multe.
Depinde ce vârstă are copilul dumneavoastră.

Pantofii purpurii împing pământul

şi părul flutură în aerul cald, ridicat

de ciocurile păsărilor, tot mai sus

printre ramurile verzi, luminate, se scutură

de poveşti în parcul din centru, unde

spiritele dorm tot timpul,

asurzite. Ca-ntr-o poveste fără sfârşit,

vin aici şi mai îmbrăţişez un copac.

Fetiţele presară pe trotuarul din faţa mea

castane care în orice minut pot exploda.

Zâmbesc sau râd în hohote,

când vor să scape de spirite.

Nu-mi pot aminti vremea când zâmbeau

oamenii străini la mine. Îmi amintesc doar

telefonul care m-a făcut

să chicotesc şi să tremur.
M-a întrebat dacă îl mai iubesc.

Ei m-au întrebat toată ziua

cine a fost şi ce voia.

Le –am spus că era o greşeală.

Lui îi spusesem că da.

(din volumul Frumusețea bărbatului căsătorit, Editura Vinea, 2009)

    

Acum să te văd și pe tine părinte

Stăm lungiți în dormitor și ne uităm la Discovery.

Și crocodilii sunt simpatici când sunt mici, îmi spune

tatăl meu. În curând o să facă transplantul medular.

Eu încep să râd. Mai știi, îl întreb dintr-odată,

când mi-ai răsturnat găleata de gunoi

în pat pentru că n-am vrut s-o duc

exact în momentul ăla. Și râd iar. Nu i-am spus

niciodată că nu-mi plăcea să duc gunoiul

pe lumină, pentru că zgomotul pe care îl scotea găleata

când o loveam de ghenă mi se părea că invită

cartierul să-și noteze data, ora și împrejurările

în care au surprins un animal rar. Acum mă uit la el

și îl aștept să râdă. Își ține un picior ridicat, cu genunchiul

îndoit. După chimioterapie, are pielea cenușie, uscată și subțire,

carnea îi atârnă pe os. Ochii îi sunt ieșiți din orbite și pe cap

i-a crescut puf galben. Așa am făcut, mă întreabă

cu o voce spartă, iar eu îmi retrag cuvintele

pe rând, până când nu mai rămâne decât teama.

(din volumul Dar noi suntem oameni obișnuiți, Editura Cartea Românească, 2017)

„Tu, înainte de toate”, apărută în 2018, la Editura Paralela 45, este o antologie de poeme de dragoste.

Mi-a fost greu să aleg, pentru că mie mi se pare că nu am scris și nu scriu poezie de dragoste, dar mi-am amintit de poemul ăsta, care i-a plăcut soțului meu pe când citea "Frumusețea bărbatului căsătorit" în manuscris:

IV.  Stay still, be still / No wonder you are always lost (Blonde Redhead)

Începutul verii; un frig cumplit în camerele din cabană.

De fapt, e frig oriunde este şi el.

Pun apă la fiert şi tremur,

cu ocazia asta

o să-mi ţin un mic discurs despre Respectul-de-sine

şi Auto-control. Şi, bineînţeles,

să mă mai încălzesc. La flacăra ochiului

de aragaz.

„Eşti supărată pe mine?” A râs

când am alunecat şi a întins mâna.

M-a urmărit până aici.

A început furtuna. Tunetele stârnesc

elementele – mi-e foarte frică şi-i arăt asta.

Mai ales că e un pat liber în camera mea.

La lumina fulgerelor, dormitoarele

– locuri ale puterii.

El deschide fereastra, ploaia

intră în cameră şi-n cămaşa mea de noapte

– apa este domeniul emoţiilor –,

şi inspiră adânc

– aerul este elementul minţii –,

cu faţa îngropată în părul meu,

şoptindu-mi numele:

„Nu se mai poate aşa.”

Ne-am trezit râzând

– toată noaptea mă ţinuse în braţe –

apoi s-a smuls:

„Ce facem noi aici.”

Și s-a îmbrăcat. În ziua următoare,

l-am urmat ca şi cum aş fi avut vreun plan,

i-am pus multe întrebări, pentru că trebuia

să par calmă. Probabil că a mai fumat,

eu am băut apă minerală. Până seara.

„Mergem la culcare”, a spus atunci

şi că va dormi în altă cameră.

În cămaşa de noapte cu lalele portocalii,

ghemuită într-un luminiş

pe mochetă, căutând

o gură de aer, am îngheţat:

„Nu se poate nu se poate nu se poate nu se mai poate aşa.”

Ajunge la uşă, pune mâna pe clanţă,

apoi se-ntoarce și îmi atinge umerii,

care se fărâmițează la pieptul lui.

Îmi ridică rochia. 

Și închei cu un fragment dintr-o povestire scrisă la 12 ani, când privirea era limpede, despre o sperietoare blândă, așa cum sunt scriitorii:

„- Păi vezi... Noi toți avem câte două nume. De exemplu, pe mine mă cheamă Bob Auriu. Pe ăla în cheamă Bob Lăudăros, că toată ziua se laudă. Pe tine o să te cheme... O să te cheme... A, da, am găsit! O să te cheme Sperietoarea cea Tristă, chiar așa!

- Da, mi se cam potrivește numele ăsta.. Știi... mă simt cam singură. Și nu înțeleg de ce s-au speriat ciorile de mine. Nu-mi place să stau atârnată în băț...

- Vezi tu, draga mea, îi spuse cu blândețe Bob Auriu, tu ești pusă aici să sperii orice jivină sau pasăre care se apropie de locul ăsta.

- Dar eu nu vreau să sperii pe nimeni, spuse Sperietoarea cu ochii în lacrimi, eu vreau să-mi fac prieteni!

- Îmi pare rău, dar asta e, îi spuse Bob cel Lăudăros. Mai bine ai sta și tu așa ca mine, cu fruntea-n vânt, și-ai să vezi ce bine e!

- Ba mai bine stai și lenevești. E-așa de bine să nu te gândești la nimic! îi spuse Bob cel Leneș cam cu jumătate de gură.”