Am luat la rând pozele pe care le-am făcut în ultimele două săptămâni, cam așa, ca să pregătesc ceva frumos pentru 1 aprilie, de Ziua Păsărilor.
Am aflat că Ziua Internațională a Păsărilor se sărbătorește pe 1 aprilie încă din anul 1906, când a fost adoptată "Convenția Internațională a Păsărilor", un document important, privind protejarea lor.
Iată ce-am mai văzut eu:
Cioară de semănătură (Corvus frugilegus) Își luase ceva dintr-un tomberon și a mâncat acolo sus, pe stâlp. Am fotografiat-o în weekend, la mama pe geam. |
Cioară de semănătură (Corvus frugilegus) |
Stăncuța e de la mine din cartier. Am pozat-o pentru că pur și simplu îmi plac stăncuțele. Asta stătea sus pe bloc, dar zilele ttrecute am avut ocazia să văd stăncuțe foarte de aproape. Chiar azi am văzut două mâncând boabe pentru câini. Coborau la pumnul de boabe lăsat de cineva unui câine, își luau o boabă și zburau în copac, pe o creangă. O țineau între gheare și o spărgeau cu ciocul și o mâncau.
Pe ea am fotografiat-o în altă zi parcă, pe la înserat, de-asta e lumina slabă. Am început să le recunosc croncănelile, învăț să le deosebesc de cele ale ciorilor de semănătură, pentru că seamănă cu ele, cu stăncuțele în niciun caz. Ele, stăncuțele, scot un fel de kaaa-kaaa ascuțit. Ciorile de semănătură au tradiționalul craaa-craaa, dar la acestea, la ciorile grive, r-ul se aude mai mult timp și rulat în gât (crrrraaa-crrrrraaa). Seamănă cu sunetul pe care îl scoate un om când face gargară. Iar tonul e mai grav.
Într-o zi, când am ieșit cu Filip la joacă pe afară, am văzut un stol trecând pe deasupra noastră. Nu mi-am dat seama atunci ce sunt, auzeam doar niște sunete care mă făceau să mă gândesc la gâște. Nu, nu erau gâște.
Am auzit-o într-o zi, în timp ce mă mergeam spre casă. M-am oprit, am pus sacoșa la picior și am scos aparatul, că avea multe de spus.
Ciocănitoare de grădină (Dendrocopos syriacus), femelă; masculul are o pată roșie la ceafă:
Pe această frumusețe am fotografiat-o de la mama de-acasă, de la geam.
Vrabie de casă, femelă (Passer domesticus)
Cred că e tot ea. Are în cioc puf și pene pe care sigur le-a adunat pentru cuib.
Vrabie de casă, femelă (Passer domesticus) |
Am și filmat-o. Țopăie de pe o creangă pe alta, se uită în stțnga și-n dreapta, abia pe urmă își ia zborul din copac. Am citit că așa fac unele păsări când își duc materiale la cuib, o iau pe ocolite ca să nu afle altele unde anume își fac ele cuibul. Și că la fel procedează și mai târziu, când duc hrană la pui, adică nu se duc cu nâncarea direct la ei, ci fac niște diversiuni.
Tot ieri am văzut frumusețea asta în cuib, clocind ouă:
Guguștiuc (Streptopelia decaocto) |
Guguștiuc (Streptopelia decaocto) |
Și câteva poze făcute aseară din balcon:
Două ciori grive (Corvus cornix) în depărtare |
Pumbel gulerat (Columba palumbus) |
S-a oprit în copacul în care dădeau fuga toți astă-iarnă să-și mănânce semințele pe care le luau de a geam. Era singur, scotea niște sunete de chemare. A strigat un pic, apoi și-a luat zborul.
Și o coțofană. Aici doar cu spatele, dar mai jos o puteți vedea pe îndelete.
Coțofană (Pica pica) |
Am filmat-o făcându-și toaleta de seară. S-a primenit...
Porumbelul gulerat a apărut când deja nu mai aveam lumină, nu se vede prea bine.
Mierloiul mai cântă și la ora 20, în timp ce pregăteam eu pozele și înregistrările pentru blog. Când l-am auzit pentru prima oară zilele trecute, mi-am amintit că și anul trecut, când eram în plină perioadă de izolare, îl tot auzeam, chiar și noaptea, și mă tot întrebam ce pasăre o fi.
La sfârșit, câteva cărți despre păsări care mi-au plăcut mult: ”The genius of birds”, de Jennifer Ackerman; ”Mind of the raven: investigations and adventures with wolf-birds”, de Bernd Heinrich, o minunată carte despre corbi; ”The Ravenmaster”, de Cristopher Skaife, despre corbii de la Turnul Londrei; „Vorbea cu patrupedele, cu păsările și cu peștii”, de Konrad Lorenz,foarte mult mi-a plăcut capitolul despre stăncuțe; „Pași prin lumea păsărilor” (1965), de Ionel Pop; „Minunata lume a păsărilor” (1979), de I. Bordeianu; „Instinctul reproducerii la păsări” (1960), de Dimitrie Radu, al cărui ultim capitol este și o mărturie a mentalității generale a oamenilor din secolul trecut - și nu numai, desigur -, care împărțeau animalele și păsările în specii folositoare și specii dăunătoare omului. Partea asta trebuie luată drept curiozitate, cum spuneam, pentru că nimeni nu trebuie să "combată", nici cu pușca, nici cu altceva, coțofene sau alte păsări.(Și nici animale; zic asta pentru că la un moment dat, în carte, autorul încurajează împușcarea „câinilor și pisicilor hoinare”, care pot vâna ciocârliile.) Iar „Minunata lume a păsărilor” - din care am și data citate dățile trecute, cum și pe celelalte cărți le-am mai pomenit aici - vorbește foarte clar despre cât de dăunător este pentru om să intervină în echilibrul natural.
Și multe alte cărți despre păsări mă mai așteaptă.
Comments
Post a Comment