"un rău al singurătății"

O voce cavernoasă, dar limpede, de vrăjitoare, asta auzeam în minte în timp ce citeam "Tribar" (Editura Nemira, 2018, colecția Vorpal, coordonată de Svetlana Cârstean), cel mai recent volum al Andrei Rotaru, o voce care nu te invită la un dialog despre lucrurile văzute și nevăzute, ci îți spune, indirect, dar clar, că ăsta e singurul drum și că nu există salvare:

"tot ce e aici e vechi. vremea ta a trecut. odihnește-te." (...) "cu eforturi pe care zi de zi le încurajez, într-o zi vom fi îmbătrânit. "

Corpul adultului, făcut din citate, fragmente de poezie și proză (Novalis, Anne Carson, Adonis, Aldous Huxley, Susan Howe, Heinrich Bill, Ludwig Wittgenstein, Philip Roth și alții) e pus tot timpul în comparație cu corpul copilului, real, cu simțurile intacte, dar lipsit de libertate. Nu e vorba despre o recuperare a copilăriei, a vreunui timp al fericirii, în niciun caz, e pur și simplu o înregistrare a evoluției.

"miroase aerul, e noapte. adie căldura din plămânii scobiți. am aruncat tot interiorul lor. ești norocoasă să fii părtașa unor astfel de nopți."

"cu părul căzut peste ochi, cobor. nu duc nimic în mâini, trupul la 9 ani e greu și așa. nimeni nu-mi spune că liniștea se poate așeza

"prima ruptură:
când uiți de ce nu mai poți. când vitalitatea e pierdută. "

"este un rău care există doar la bărbați.
inexplicabil, diferit de celălalt.

un rău al singurătății.

fetița izbește în urma ei, incapabilă să identifice teama.

uneori îi e dor de cineva."

Preferata mea este "anxietatea - frica de viață - practica repetivității", pentru că mi-a plăcut mult ce a făcut tehnic acolo. În poemul anterior, "intermezzo", vocea aceea cavernoasă vorbea despre niște câini care sângerau abandonați, animale pe moarte de care oamenii voiau să scape:

"cruzimea în viața. să luăm viața din faţa ochilor, nu face bine privitorilor, să o ascundem pe câmp, va deveni invizibilă. să luăm moartea din fața ochilor, să luăm boala din fața ochilor, să nu acționăm."

În poemul "anxietatea", cuvântul "câine" a fost înlocuit cu "copil", iar efectul este tulburător.

La puțin timp după ce am scris fagmentul de la început, mi-am dat seama că, de fapt, am avut tot timpul în minte vocea distorsionata de la The Knife, mai ales din melodia și videoclipul Silent Shout:

"Never knew this could happen to me
I know now fragility
I know there's people who I haven't told
I know of people who are getting old."

Mi se pare că se potrivește foarte bine cu atmosfera din volum.

Comments

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul. Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți. Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,

Despre calitățile unui scriitor bun

Jeff VanderMeer, scriitor american, e unul dintre favoriții mei, m ă încântă imaginația și stilul lui poetic (descrierile din „Annihilation” sunt superbe). I-am citit "Veniss Underground" (proze scurte legate între ele, Editura Tritonic, 2006, trad. de Mircea Pricăjan), trilogia Southern Reach (adică ”Annihilation”, ”Authority” și ”Acceptance”, Farrar Straus and Giroux, 2014 ), ”Borne” (MCD, 2017), ”The strange bird: a Borne story” (MCD, 2017) și tocmai am terminat ”Booklife: Strategies and Survival Tips for the 21st-Century Writer” (nonficțiune, Tachyon Publications, 2009). Îi urmăresc pe Twitter postările și pozele cu ratoni, oposumi, păsări și insecte din jurul casei, unde a lăsat vegetația să crească în voie, pentru binele animalelor care locuiesc acolo, plantează pomi și plante, nu folosește pesticide - face niște lucruri care mi se par impresionante, minunate, de admirat. ”Booklife” e o carte utilă, care cred că ar fi bine primită de publicul din România, pentru că

Diana Geacăr

Search This Blog