Oamenii se concentrează asupra mea,
atât cei de pe scaune cât şi cei atârnați
de bară. Am adormit iar în metrou
cu ochii deschişi.
Nu ştiu cum să încep.
Cu ce vă vine în minte.
Nu pot să-i mai ascult, nu pot să mai citesc.
Nu pot să le răspund.
Adică
sunteți în căutarea propriului discurs?
Stau cu ei la masă nemişcată, fețele lor
rânjesc la mine. Dimineața
mă trezesc cu vânătăi şi urme de dinți şi
înțepături de ac pe brațe şi pe coapse.
Adică
aveți nevoie de cineva să vă îngrijească?
Îngrozitor
că ei nici măcar nu ştiu
cât sunt de trişti că nu pot scăpa
de aceste reacții sociale automate.
Dragostea. Vorbesc atât de mult,
vorbesc atât de mult,
dar numai eu îi văd cum sunt,
atât de mult. Nici unul
nu se opreşte să mă scoată de aici.
Mi-au spus
că sunt prea detaşată,
am demisionat – proiectele nu au legătură
cu mine. Pot să vă plătesc
data viitoare? Şi povestea din care nu mai ies
mă umileşte, nu vreau
să mai particip la conspirația asta.
Oamenii pot să trăiască şi singuri.
Eu nu mai simt chiar nimic
nimic fizic nu mai are niciun sens
Adică
sunteți în căutarea propriului discurs?
sunt prea obosită ca să mai fiu tristă
Adică
Sunteți în căutarea propriului discurs?
(Din "Frumusețea bărbatului căsătorit", Editura Vinea, 2009)
Comments
Post a Comment