În cazul în care a mai rămas vreo fantomă

                     

     (Prima ilustrație din seria "Girl and her Dog, Anxiety", începută anul trecut, despre care o să scriu în altă zi)

Tot gândindu-mă să-mi reiau activitatea aici, pentru că nu m-am mai îngrijit de multă vreme de locul ăsta, mi-am zis că ar fi o idee bună să pun nişte proză din volumul "Cine locuieşte la subsol", care stă să apară. Și, cu ocazia asta, să vă invit la târgul Gaudeamus, la standul Editurii Paralela 45, sâmbătă, 17 noiembrie, ora 12.30, la lansare. Am mai publicat din el, în ultima vreme, "Pavilionul cu reptile" (Crevice) și, în curând, o să apară în revista "iocan" altă proză, "Adormita".

Şi tot gândindu-mă ce proză să aleg pentru blog, am ajuns la  "În cazul în care a mai rămas vreo fantomă", o proză cu vrăjitoare şi fantome, în care se vorbeşte şi despre extratereştri, că tot mai e un pic până la Halloween. Nu puteam s-o copiez aici pe toată (21 de pagini Word), dar am pus bucăți mari, luate de pe la mijloc:

„Mama noastră mi-a spus că s-ar putea să am puteri speciale abia după ce s-a îmbolnăvit, când nu se mai putea face nimic. Tatăl meu a zis că asta e o prostie, că sunt la fel ca el şi ca toți ceilalți oameni.

— Şi dacă ar fi adevărat, dacă ar exista extratereștri, de ce naiba ai vrea să te duci cu ei? De ce ai vrea să trăiești cu niște ființe cenușii, cu ochi mari și negri, care nu-ți cunosc limba, cu care nu te poți înțelege? Nu ți-e bine aici?

Tata avea lacrimi în ochi, dar gura lui era furioasă. Nu mai ştiam pe cine să cred.

Mi-am pus o bentiţă şi am stat în faţa oglinzii până când am reuşit să-mi ascund bretonul. Mi-am dat pe buze cu un strugurel sidefat şi mi-am făcut genele cu un rimel maro, care îmi făcea ochii să ia o nuanţă de verde crud. Mă îmbrăcasem deja cu uniforma albastră, de liceu, pe care mi-o făcuse mama înainte să fie internată.

 — Dar mama mi-a spus că extratereștrii sunt frumoși! Că nici nu trebuie să facă vreun efort, pur şi simplu aşa se nasc ei. Şi vrăjitoarele la fel. Se scoală din pat dimineaţa frumoase deja. Ca Alex.

Sora mea era în clasa a opta şi semăna tot mai mult cu mama: păr cârlionţat, castaniu, pistrui, ochi negri şi buze pline. Îmi amintesc că avea gropiţe în obraz când zâmbea.

Tata se trăgea întruna de perciuni, uitându-se în gol.

— A, da? Extratereştri şi vrăjitoare, da? Frumoşi toţi, da? Atunci ce e cu buboaiele alea care i-au ieșit maică-tii pe tot corpul? Ce e cu puroiul ăla verde? Nu mai pot să mă apropii de ea!

— Își pierde puterea, tată. Îşi pierde puterea de vrăjitoare.

— Delirează, Vera! Delirează de la toate calmantele alea! Maică-ta a visat toată viața să scrie și n-a făcut decât să scrie jurnale!

Poate că extratereştrii sunt tot oameni. Poate că sunt oameni care nu se simt bine în corpul lor. Din punctul ăsta de vedere, nu e nicio deosebire între extratereştri şi vrăjitoare. Și ele caută să intre în corpul altcuiva.

Dacă, vreodată, va trebui să alegi între extratereştri şi vrăjitoare, să știi de la mine că e mult mai bine să fii fantomă.

— Fetelor, am cunoscut un tip foarte drăguț, ne-a spus într-o zi Nora.

— Ei, povestește-ne.

Adina făcuse niște ochi mari. Avea pielea roșie deasupra buzei de sus, pentru că abia se întorsese de la epilat, și, de câte ori lua o gură de whisky se strâmba și-și făcea aer cu mâna.

Nu erau multe de zis. Matei era profesor universitar și o făcea să se simtă foarte bine. Nora nu lungea niciodată vorba, de-asta cred că îmi plăcea așa mult de ea. Și întotdeauna arăta de parcă abia se trezise din somn.

Știam că e riscant să faci parte dintr-un grup de vrăjitoare, chiar dacă ai multe lucruri în comun cu ele – îmi povestise mama. Pentru că, atunci când una dintre ele părăsește grupul, toate celelalte o urmează. Pe rând. De exemplu, dacă o vrăjitoare se mărită, și celelelalte se căsătoresc degrabă. Apoi se întâlnesc din ce în ce mai rar, până când și ele ajung să uite că făceau parte dintr-un sabat. Iar dacă una dintre ele rămâne însărcinată,  toate celelalte așteaptă cu sufletul la gură să le apară pe test două liniuţe.

Dar și traiul cu fantomele e riscant. Fantomele se țin scai de tine. Dacă, vreodată, vei simţi nevoia să-i spui unei fantome să plece, să știi de la mine că e mai bine să pleci tu prima.

În ziua în care voiam să le povestesc şi eu despre necunoscutul pe care îl întâlnisem în parc, Nora m-a rugat să-i ţin locul la şcoală. Nu aveam mare lucru de făcut, doar să-i supraveghez copiii în timpul serbării de 8 martie. Aşa că am pus toate cărţile returnate la loc în raft, i-am zorit pe întârziaţi să iasă din bibliotecă și dim sala de lectură, am închis calculatorul şi am încuiat uşa.

Am ajuns cu sufletul la gură în amfiteatru.

— Doamna, când urmăm noi?

Băiatul molfăia un pumn de pufuleți. Era un copil firav, care își ținea tot timpul telefonul mobil la îndemână. Nora îmi povestise despre el. Odată, în timpul orei de engleză, când Nora a întrebat clasa cine vrea să participe la un concurs de creație, el a fost primul care a ridicat mâna. Nici măcar n-a așteptat să audă despre ce era vorba. Nora s-a bucurat, și cum să nu se bucure, având în vedere că urma să mai adauge o diplomă la portofoliu. Apoi l-a întrebat ce vrea să aleagă: să scrie o compunere despre primăvară, sau să facă o felicitare? „Cum vreți dumneavoastră”, i-a spus băiatul. „Nu pot să aleg eu în locul tău”, i-a zis Nora. Atunci băiatul și-a scos repede telefonul din buzunar. Ce crezi că făcea? Băiatul i-a spus Norei că o să aleagă ce scrie la primul link pe care i-l dă Google despre „compunere sau felicitare”. I-am zâmbit. Habar nu aveam care era programul serbării, dar ştiam că e bine să laşi oamenilor mici impresia că ştii totul, pentru că aşa sunt mai uşor de stăpânit.

— În curând, i-am spus.

După ce m-am asigurat că elevii n-au uitat poezia, ceva mi-a atras privirea.

— E o squishy, doamna, mi-a răspuns o fată.

Şi-a desfăcut pumnul și mi-a arătat un guguloi alb.

— Squishy?

— Da, doamna, o strângeți așa în pumn. Am acasă mai multe.

— Și eu am, doamna! Am acasă de toate culorile. E o jucărie antistres.

— Toți avem!

Atunci mi-am simţit telefonul vibrând în geantă, l-am scos, am citit mesajul primit, apoi am rămas cu ochii la guguloiul ăla moale, care, după ce era storcoșit în pumn, revenea foarte ușor la forma inițială.

—Nu-l asculta pe taică-tu, îmi spunea mama. Ei există. Extratereștri. Şi vrăjitoare. Nu știu dacă vă mai amintiți, dar aveam debaraua plină cu tot felul de sticle. Vă spuneam că sunt cu sirop de gutui, că știam că nu vă place. Mi le-a aruncat taică-tu, Vera. Pe toate. Și a vorbit cu vânzătoarele să nu mă mai servească. A zis că nu am nevoie de ele. Că numai pe mine mă iubește. Dar eu aveam mare nevoie. Știam că m-am îmbolnăvit. În schimb, tatăl vostru făcea drumul invers. În pozele de la lansări de carte, arăta ca la început, aşa cum îl cunoscusem eu, cu 16 ani în urmă. Îmi pare rău că n-apuc să te văd la majorat, Vera. Dar să te îmbraci cu una dintre rochiile mele, aia crem cu flori verzi. Cu ea am fost îmbrăcată când m-au luat prima oară. Și ia cartea asta, să nu uit. Am făcut multe vrăji din ea. Ascultă-mă, Vera… 

— Da, mama, i-am spus eu, apoi i-am pus pe față masca de oxigen.

Am luat din mâna ei Barbă albastră și mi-am băgat-o în ghiozdan. Eu și Alex veniserăm la spital de la o petrecere de Halloween, unde ne duseserăm pe furiș. Tatăl meu începuse deja să nu mai fie atent la noi. Eu mă îmbrăcasem în uniforma școlară, singura care mi se mai potrivea. Alex își tăiase părul cu foarfeca – arăta ca un burete de sârmă de frecat oale, unul foarte folosit – și se îmbrăcase cu un costum de Albă ca Zăpada, pe care îl purtase la o serbare din școală primară. Poalele albe ale rochiei îi veneau deasupra genunchilor plini de cruste și julituri. Nu scosese niciun cuvânt, dar eram sigură că băgase totul la cap. I-am făcut semn să ieșim.

Un alt simptom că ai fost răpit de Ei este senzația de „timp pierdut”, de gol în memorie. O bucată din viață ți-a fost ștearsă din minte și n-o mai poți recupera.

Îi știam deja toate poveștile cu extratereștri, vrăjitoare şi fantome. Pe mine mă făcuseră pe cale naturală, dar, de Alex, mama zicea că pur și simplu îi apăruse la sân. Mama zicea că ori fusese răpită de Ei din nou, ori încurcase soluțiile din borcane când își făcuse vrăjile împotriva bolii pe care urma să o aibă, pentru că ea în niciun caz nu se gândise să mai facă un copil.

De multe ori, când tata era plecat, chiar după ce aţipeam, mama mă trăgea de mână şi-mi spunea în şoaptă să cobor din pat. Rămăsese fără ceva important, îmi spunea, dacă nu merg cu ea la magazin, totul o să se ducă de râpă. O să se întoarcă extratereştrii şi o să vadă că nu e bună de nimic. Că nu e în stare să mai facă nicio vrajă. Și poate chiar nu mai era. Nu mai reușea să le facă să dispară pe admiratoarele care îl înconjurau pe tata în timpul lansărilor lui de carte.

Când ajungeam la magazin, mă întreba dacă vreau să-mi ia şi ceva de mâncare. De fiecare dată, frica de întuneric care mă însoţea pe drumul de-acasă până acolo îmi stârnea foamea. Frica şi foamea. Ai zice că nu-s compatibile. Cine mănâncă de frică? O iei la fugă de frică. Sau faci pe tine. Mama şi-a udat pe loc pantalonii într-o noapte, când un trăsnet a lovit parcarea din faţa blocului. A crezut că aterizează extratreştrii. Că au venit s-o ia la rost. Că au venit s-o ia. Îi ziceam să-mi ia şi mie lapte şi cereale cu cacao, ea îmi spunea da, da, apoi se oprea în faţa unui raft cu detergent de vase şi mă întreba: „De care lapte vrei, mai gras sau mai slab?” „Şi cereale de care?”, îmi zicea apoi, uitându-se la raftul cu borcane de Delikat. Nu-i răspundeam, mă duceam şi luam o pungă de lapte şi una de pufarine, le puneam în căruţul de cumpărături, dar, când ajungeam la casă, de fiecare dată observam că dispăruseră din el.

Mă uitam la ea aplecându-se să ia lucruri din cărucior, o urmăream umplând sacoşele, dar în cărucior nu era nimic. Umplea două sacoşe imense cu nimic și apoi le ducea gâfâind de la supermarket până acasă, unde le răsturna în mijlocul sufrageriei. Și acolo, în lumina bolnăvicioasă a becului, pe covor, răsărea un morman de sticle mici, pline cu un lichid strălucitor. Şi câteva pachete cu semipreparate, pentru că „mâine nu o să am timp să fac mâncare, Vera”. Alex încă dormea. Niciodată, de câte ori m-a luat mama cu ea noaptea la cumpărături,  nu am găsit-o trează pe Alex. Înainte să plecăm, mama o atingea pe frunte și spunea câteva cuvinte pe care eu nu le înțelegeam. Şi niciodată nu mi-a trecut prin cap să-l sun pe tata.

Din cărțile pe care mi le dădea mama din biblioteca ei înțelesesem că dragostea dintre un bărbat și o femeie trebuie să fie devastatoare. Amândoi, sau măcar unul dintre ei, trebuie să sufere mult timp până când reușesc să fie, asta într-un caz fericit, din nou împreună. Dar băieții pe care îi cunoșteam eu nu prea sufereau. Adică, după ce mă culcam cu ei, dispăreau.

Chiar înainte să rămână înţepenită, mama a făcut ochii mari şi a început să vorbească într-o limbă ciudată, părea a fi limba română, şi totuşi nu era. M-am gândit că, probabil, rostea cuvintele invers, dar am încercat să le prind şi să le citesc în oglindă, în mintea mea. Nu am recunoscut nici unul.

Şi cred că vraja pe care a făcut-o atunci a avut efect, pentru că, la înmormântarea ei, nu am putut să plâng. Nu am simţit nimic. Și, de atunci, nu mai simt mare lucru.

Extratereştrii sunt foarte atraşi de emoţiile oamenilor. Ar vrea şi Ei să le simtă, dar, pentru că nu pot, au apelat la magie. Fac tot felul de vrăji ca să simtă dragoste, furie, frică, disperare, dar nu sunt niciodată mulţumiţi. Nu le iese cum trebuie. Dragostea e o senzaţie călduţă, pare că au iubit atât de mult, încât s-au plictisit. Pare că sunt vechi de când lumea. Şi nu sunt. Furia le trece imediat, iar de speriat, nu se sperie de nimic. Abia disperarea o simt aproape la fel ca oamenii.

Squishy. Ce idee bună. Căutam demult ceva în care aş putea să-mi pun poţiunea pentru vrăji, ca s-o am la îndemână oricând aş avea nevoie de ea. Puteam să-mi iau câteva jucării de-astea antistres, să le scot umplutura şi să bag în ele nişte tărie.

— Doamna, vă jucaţi cu noi Sticluţa otrăvită?

Copiii îmi întrerupseseră gândurile.

— Ce?

Era un joc de care nu-mi aminteam. Trebuia să fie ceva nou inventat.

— Mă fac eu, a zis băiatul care nu se dezlipea de telefonul mobil. Uitaţi, degetul ăsta mare e otrăvit şi trebuie să fugiţi de el, pentru că, dacă vă ating cu el, îngheţaţi. Adică rămâneţi pe loc. Dar poate să vă dezgheţe altcineva dacă vă atinge.

— Vă jucaţi, doamna? Vă rugăăăm. Mai durează până urcăm noi pe scenă.

După vreo jumătate de oră, timp în care am fost înghețată de câteva ori, au fost strigați copiii de la engleză. Am sărit ca din arc, mi-am aruncat geanta pe umăr, am înşfăcat pungile cu cadouri şi rândul de copii, pe care i-am mânat spre culise; le-am presărat în minte câte o vorbă de încurajare înainte să intre pe scenă, cum mă sfătuise Nora, i-am mânat înapoi în sală, în câmpul vizual al părinţilor, m-am răsucit pe călcâie şi am năvălit spre ieşire, cu cadourile pentru Nora după mine, fără să bage de seamă vreun coleg sau directoarea că am plecat înainte să se termine serbarea.

— Mama, unde se duc fantomele?

— Nicăieri, Alex. Rămân cu noi.

— În casă?

—Oriunde te duci tu. Se spune că fantomele rămân agățate de locul în care au trăit, dar nu e adevărat. Fantomele rămân agățate de oameni, pentru că, se știe, nu suportă să fie singure. Stau pe lângă tine, tot timpul, şi nu te scapă din ochi. Ele știu deja tot ce-o să ți se întâmple, dar nu-ţi spun. Oamenii nu au abilitatea asta de a vedea viitorul. De-asta urăsc fantomele.

— Și Ei?

— Ei văd absolut tot. Ei văd şi ce ai de gând să faci, dar nu poți.

Ploua, ştiam că plouă, dar, făcând observaţia asta în minte, mi-am dat seama că uitasem umbrela pe scaun. Nu m-am întors după ea. Era ruptă şi nu te întorci din drum pentru un lucru defect. Mama aşa-mi spunea.

În momentul în care m-am gândit să-i scriu necunoscutului pe care îl întâlnisem în parc că s-a terminat serbarea, dar că trebuie să mă văd mai întâi cu prietenele mele, am simţit telefonul vibrând în buzunar. „Viitor pe la mine în sera ăsta?” Mesajul se continua cu adresa lui; stătea destul de aproape de blocul în care locuiam eu. Crengile copacului sub care mă oprisem mai slăbeau puterea ploii. Pe stradă se făcuseră deja bălți care căutau să se unească într-un șuvoi și să pornească la vale, spre centrul orașului, unde trebuia să ajung și eu.

(...)

După ce m-am despărțit de ele, m-am dus într-un suflet la necunoscutul pe care îl întâlnisem în parc. Nu avea mare lucru în frigider, dar i-a spus Verei că o să-i facă repede o supă caldă. A pus apă la fiert şi a scos plicurile din dulap. Când s-a ridicat pe vârfuri, Vera i-a văzut pe sub tricou pielea bronzată. A fost numai o clipă, dar de ajuns cât să o dea peste cap. A căzut imediat în genunchi, i-a prins picioarele şi l-a sărutat acolo, pe spate. Era moale şi avea puţin puf.

— De care vrei? Cu pui şi legume, sau de văcuţă?

El îi zâmbea.

— Îmi plac amândouă, i-a spus Vera.

Necunoscutul a desfăcut plicurile, apoi s-a îndreptat spre aragaz. Vera a fugit după el, i-a ridicat tricoul şi şi-a lipit sânii de spatele lui. Era cald, era atât de cald şi de moale. Dar tocmai atunci, burta ei a început să vorbească cu voce tare. A simţit ce făcuse Vera şi voia mai mult. Voia ca ea să muşte din spatele lui, voia să ajungă la carne şi să soarbă. Aşa că l-a muşcat de umăr şi şi-a trecut palmele pe pieptul lui, pe sub tricou, fără să-şi mai desprindă gura de carnea lui.

El a golit plicurile în apa clocotită. Vera îi ronțăia umărul, ajunsese la o bucată foarte moale, plăcută, cumva sărată, dar şi dulceagă. Când necunoscutul s-a dus să ia o lingură din dulap, ea s-a ţinut strâns de el. În șapte minute s-a făcut supa. S-a dat jos de pe el şi s-a așezat frumos pe scaun, cu buzele umede, pregătită pentru orice. A început să mănânce numai ca să-i facă lui plăcere, îşi stricase pofta cu umărul lui.

Băieţelul lui a apărut în prag, îndreptând spre Vera o banană.

— Pac, pac! Te-am împușcat! Ai murat!

Apoi a luat-o la fugă și a dispărut în camera lui.

După masă, Vera s-a dus cu necunoscutul în camera lui. Pe ecranul computerului se vedea o pagină Word scrisă în întregime, pe care el a sărit să o închidă. Vera n-a apucat să citească vreun cuvânt, dar, oricum, ea avea ochi doar pentru vena care pulsa la gâtul lui, sub pielea uşor bronzată, atât de subţire. Vena era aproape de gura ei, îi era greu să reziste. Şi-a umezit buzele, s-a apropiat de el și şi-a lipit gura de pielea lui, chiar sub ureche. El butona telecomanda. S-a tras mai aproape de el, burta ei înnebunise de fericire. De-acum, el putea face orice cu Vera.

Necunoscutul a apucat-o de mână. Când burta ei a simţit căldura, a început iar să vorbească. Și striga, ba chiar răcnea, că tot ce vrea Vera este să-şi desfacă picioarele. El a început să râdă, ţinând-o strâns în braţe.

— Să-ți mai fac un sandviș?

Și încă mai râdea, cu capul lăsat pe spate, când burta lui i-a spus Verei că nu-l deranjează deloc asta.

Ei îi dăduseră mamei puterea de a transforma oamenii în fantome pe loc. Odată, mama a transformat în fantome o întreagă familie. Erau vecinii noștri, și ea se supărase pe ei pentru că nu mai plătiseră întreținerea de câteva luni. Și nici apa. Din cauza lor, tot blocul n-a mai avut apă câteva zile. Mama a zis că numai fantomele folosesc și nu plătesc. Și, de atunci, de câte ori trecea pe lângă ei, se uita în altă parte, chiar dacă ei o salutau. Și, treptat, zi după zi, oamenii ăștia au început să dispară.  În scurt timp, nu i-a mai văzut nimeni. Iar scara noastră nu a mai avut niciodată probleme cu apa.

— Și de ce nu vin să te ia la Ei, mamă?

— Nu-i interesează corpurile bolnave.

— Sau măcar să te facă bine.

— Ei aruncă tot ce e defect.

— Şi cum o să vorbesc cu tine, mamă?

— La telefon, Vera.

— Da? Pot să te sun când o să fii fantomă?

— Nu. Dar o să-ți trimit eu mesaje.

— Tată, tu crezi că mama e fantomă acum?

— Termină cu prostiile, Alex.

— Deci nu există nici extratereștri, nici fantome?

— Nu! Există doar oameni! Hai, mâncați mai repede, să văd duc la școală.

În timp ce-i ascultam vorbind, îmi întindeam unt pe pâine și mă gândeam că, de fapt, tatălui meu îi e frică. Lui îi plăcea să creadă că există numai oameni, pentru că oamenii sunt mai ușor de învins.

    Dar, la început, mesajele mamei erau greu de descifrat: „Suntem bine.” „Sunt aproximativ de tine.” „Numai plângere.” „Nu mai beată.” „Adunarea-te.”


(Însemnare din viitor, din 2020: Acestea sunt câteva fragmente din proza "În cazul în care a mai rămas o fantomă", care face parte din volumul de proză scurtă "Cine locuiește la subsol", Editura Paralela 45, 2018)