În ultimii ani, abia prin februarie, martie ningea, iarna ținea câteva săptămâni. Anul ăsta, la noi în oraș nu a nins nici măcar o dată. Au fost vreo două zile în care au plutit prin aer niște fulgi amărâți, n-au atins pământul, după câteva minute s-au oprit. Atât. Nu-mi amintesc să fi trăit până acum o iarnă fără zăpadă. De vreo doi ani, vara nu pot să stau mult la plajă, îmi apar iritații pe piele.
Astea sunt efectele schimbărilor climatice pe care le-am văzut cu ochii mei și simțit pe pielea mea.
De ceva vreme urmăresc un serial documentar pe Netflix, "Planeta noastră", realizat de David Attenborough. Foarte mișto, recomand. Prezintă zone diferite de pe glob, cu fauna și flora specifică, și vorbește despre efectele devastatoare pe care noi, oamenii le-am avut și le avem asupra lor. În doar câteva zeci de ani. Alaltăieri seară am citit o proză scurtă foarte mișto, "The great silence", de Ted Chiang, din volumul "Exhalation: stories" (care știu că o să apară tradusă în română la Nemira, prin aprilie, neapărat să o luați, e frumoasă rău, o recomand din toți atomii), o proză în care un papagal, ca purtător de cuvânt al speciei sale, trimite un mesaj emoționant oamenilor, care sunt ocupați să caute semne de viață extraterestră.
Au ars păduri în Australia, au murit o grămadă de animale. Calotele glaciare se topesc. Anul ăsta, în Antarctica, s-au înregistrat 21 de grade Celsius. Cea mai mare temperatură înregistrată vreodată în Antarctica. Calotele glaciare trimit înapoi în spațiu razele solare, ele reglează temperatura pământului, am învățat asta din "Planeta noastră". Dacă dispar calotele, Pământul o să se coacă precum un cartof.
Cu toate astea în minte, cred că era firesc să ajung la ideea care mi se învârte în cap de câteva zile. Și apoi am văzut pe Facebook un articol cu imagini care arătau cât de mult a scăzut poluarea în Italia de când a început carantina.
Poate că pandemia asta de coronavirus e modalitatea pământului - violentă, că altfel nu s-a putut - de a căuta să se refacă singur. El ne-a tot arătat că nu mai poate, noi ne facem că nu vedem, nu auzim. Și e o măsură în toate în univers. Un echilibru. Și, mai ales, instinct de conservare.
Stăm acasă, avem grijă de noi și de ceilalți.
Stăm acasă, lăsăm Pământul să respire.
Comments
Post a Comment