Coțofana, sau încă o lecție despre acceptare

 

Hello, fellow humans! Aici frumoasa doamnă Coțofana, una dintre primele păsări pe care le-am observat în comunitatea noastră și pe care le-am urmărit cu binoclul, înainte să-ncep să le fac poze. Prin martie, aprilie, doar una adultă, puțin spână în jurul ochilor, apoi a mai apărut una, pe urmă a ieșit la joacă o gașcă de juvenili. Îmi plac mult coțofenele, deși am fost câteva zile supărată pe ele, când mi s-a părut - nu știu sigur nici acum - că au furat ouăle sau puii unei perechi de guguștiuci pe care o urmăream zilnic și care mă topea cu giugiuleala ei zilnică. Raportul dintre masa creierului și masa corpului coțofenelor spune că sunt  păsări foarte inteligente, cum cred că sunt, de fapt, toate corvidele (ciori de semănătură, stăncuțe, ciori grive - ce-am văzut eu prin comunitatea noastră, dar mai sunt și altele, de ex. gaițe, corbi, ciori negre).  Își fac unelte (din crenguțe etc), le folosesc, sunt sociabile, vorbărețe (eu le recunosc imediat croncănelile), umblă și în gașcă, comunică și colaborează. Îmi amintesc acum că am citit în „The genius of birds”, de Jennifer Ackerman, despre niște ciori din Noua Zeelandă. Foarte deștepte erau, își făceau unelte și le foloseau pentru a obține hrană (de ex, să spargă coaja nucilor), iar fiecare populație de ciori avea cultura ei. Iar acum mă gândesc la ce descoperiri făcea Jane Goodall prin anii 60, despre cimpanzeii pe care îi studia în Gombe, Tanzania. Cimpanzeul David Greybeard pescuia termite dintr-un mușuroi, folosind un fir lung de iarbă. A fost o descoperire care a revoluționat lumea științifică pe atunci, pentru că omul era considerat singurul făuritor de unelte din lume. Și iată că nu era singurul. Iar antropologul Louis Leakey, care o încurajase și o trimisese pe Jane Goodall să studieze cimpanzeii, i-a răspuns că acum trebuie să definim altfel uneltele și omul, ori acceptăm cimpanzeii ca fiind oameni.

Înapoi la coțofene. Se pare că nu fură obiecte strălucitoare. Am aflat (de aici) că asta e o legendă născută dintr-o piesă de teatru franceză, din secolul al XIX-lea, „La pie voleuse” („Coțofana hoață”), în care un servitor e condamnat la moarte, acuzat de stăpân că i-a furat argintăria, când, de fapt, o coțofană era vinovată de treaba asta.

Câteva dintre pozele pe care le-am făcut coțofenelor din comunitatea noastră de păsări, de câteva luni încoace:

Cel mai mult îmi place să o văd stând calmă undeva sus, uitându-se în jur, parcă observând și analizând. Aici am surprins o coțofană adultă mâncând o viespe. Era după întâmplarea cu guguștiucii (întâmplare care, repet, rămâne un mister, nu știu exact ce a fost, bănuielile mele sunt mult mai multe decât detaliile apucate din realitate; am văzut câteva coțofene într-un copac uscat, croncăneau întruna a chemare, până s-au adunat vreo zece, mari și juvenili, apoi am văzut un guguștiuc în zbor lovindu-se aripă în aripă de alta, de parcă încerca să o îndepărteze, să apere ceva). M-am uitat la coțofana de pe acoperiș în timp ce mânca liniștită, fără să știe de privirea mea, și mi-am spus Ești foarte frumoasă, da. Și, orice s-a întâmplat, pe natură nu poți să stai supărat. 

Mai jos, în unul dintre cei doi copaci uscați, care mi-au adus multă bucurie. Din păcate, au fost tăiați, am suferit atunci și le duc dorul în fiecare zi. Pe crengile lor am observat multe păsări, pe unele poate că nici nu le-aș fi întâlnit dacă nu erau ei (mierlă femelă, pițigoi mare, pițigoi albastru, pițigoi codat, coțofană, guguștiuc, ciocănitoare de grădină).

Și câteva poze cu gașca de juvenili: