Skip to main content

Relaxare cu păsări, oameni și animale

De vreo două săptămâni, cam așa, mă uit la păsări mai mult dimineața, între ora 8 și 9, când vin ciorile de semănătură la nuci, în spatele blocului. Le aștept cu aparatul pornit și cana de canea fierbinte, am și binoclul pe masă, pentru orice mișcare văd cu coada ochiului. În fiecare zi îmi spun că ocupația asta matinală mă relaxează și mă umple de energie pentru lucrurile pe care trebuie să le fac peste zi.

Adevărul e că mă relaxează atât de tare, încât nu-mi vine să mai fac apoi nimic.
Am reușit, totuși, să fac câte ceva: am jurizat pentru concursul de proză scurtă al Revistei de Povestiri (foarte energizant a fost și m-am bucurat să descopăr texte frumoase) și m-am apucat de volumul de poezie pe care îl lăsasem în așteptare, că pe cel de proză scurtă l-am terminat acum câteva luni; și traduc o carte.
Și citesc - mai mult proză scurtă (acum, H. P. Lovecraft) și cărți de nonficțiune (acum, una foarte frumoasă despre corbi,”Mind of the raven: investigations and adventures with wolf-birds”, de Bernd Heinrich; și mă uit la clipuri cu un corb numit Fable, care rostește cuvinte, și tare mult mi doresc să văd unul în realitate.
Până atunci, dacă se va întâmpla, mă uit în fiecare dimineață la ciorile mele de semănătură.


După ce am tot decupat materialul ca să încapă aici, iată prima jumătate dintr-un clip, cea în care ne este prezentat personajul. Relaxată, salută mai întâi, apoi se pregătește:


...de acțiune.


În vârful stâlpului, o cioară sparge cu ciocul nuca.


Cioara de pe cablu e foarte interesată. 


Urcă lângă cioara de pe stâlp, care o ignoră, coboară pe cablu pe partea cealaltă, încearcă iar să atragă atenția, cioara de pe stâlp își ia nuca și pleacă. Cea de pe cablu se duce acum sus, scormone cu ciocul în spărturi, aruncă pe jos bucăți de coajă verde. 


Săptămâna trecută, într-o dimineață, am văzut mișcare pe o creangă dintr-un copac apropiat, am căutat cu privirea. Asta nu e pasăre, mi-am spus. Am îndreptat aparatul, nu-mi venea să cred. Da, o veveriță. N-am mai văzut niciodată una. Am tot făcut poze, convinsă fiind că i-am pozat doar coada și ziceam măcar să-mi iasă o super poză cu frumoasa ei coadă. Și am făcut pauze ca să pâsâi pisicile care se urcaseră în copac după ea, încercând să le distrag atenția, ca să apuce veverița să fugă de ele. Sper că a reușit. Ca-n filme se urcaseră pisicile, sus de tot, doar că au coborât din copac singure. Probabil aveau antrenament.

Ei, și tare mult m-am bucurat când am descărcat pe urmă pozele în laptop și am văzut că am reușit să pozez și fața veveriței.



Singura poză bună cu frumoasa ei coadă:



Apoi, la un drum până în oraș, am văzut un muscar sur:


Și mulți juvenili de graur, foarte vorbăreți, unii chiar și certăreți:














Sâmbătă dimineață, tot în timp ce mă uitam la ciorile care culegeau nuci din copac și le desfăceau cu ciocul pe un stâlp, am pozat o pitulice fluierătoare. Am văzut ceva mic de tot sărind pe o creangă, am crezut că-i pițigoi, am focalizat.

Asta e singura poză pe care am reușit s-o fac. După ce am dat de ea cu aparatul, am focalizat și am apăsat o dată pe buton, au început să vină ciorile de semănătură să-și ia micul dejun în nuc. Când le-a auzit, a zburat. 



Am plecat apoi cu familia la țară. Acolo, după ceva timp, am pornit în misiunea de a căuta leuștean în grădină. Tocmai când mă îndreptam spre locul indicat, am văzut o pasăre așezându-se într-un copac. Am făcut, bineînțeles, cale întoarsă după aparat.

Și m-am pus pe pozat. Stătea pe o creangă joasă, își mișca în sus și-n jos coada, apoi a coborât în iarbă și a început să vâneze insecte.

Multe poze am făcut, am și filmat-o, căutând să nu fac niciun zgomot.

Nu știam atunci ce este, dar m-am interesat și am aflat că este fâsă de pădure:











 
Și în mișcare:




Apoi, înapoi în curte, am auzit voci de pițigoi în nuc. M-am așezat pe o buturugă și i-am tot căutat cu privirea și am dat, în sfârșit, de un pițigoi mare. Își lua prânzul.




Și în timpul mesei:




Ziua de sâmbătă a fost foarte frumoasă, cu multe animale și joacă, luminoasă, balsam.

Toto, unul dintre câinii socrilor mei, și Happy a noastră:



Lady, tot a socrilor, cu Toto și Happy:


Happy a noastră are aproape 10 ani. Cu puțin timp în urmă, ne-a tras o sperietură, au apărut semne de bătrânețe. Dar se bucură la fel de tare când merge la țară:


Lady pupăcioasa:


Lady și Toto:



Lui Filip îi place foarte mult să se joace cu Lady. Și ei la fel:



Elena, prietena mea bună, are șase puiuți, trei fete și trei băieți, iar sâmbătă am stat pentru prima dată cu ei. A fost minunat:



Nu vă uitați la gard, au o ditamai grădina ca loc de joacă. Și când am intrat la ei, nu m-am dus să le fac poze, ci să le duc mâncare și apă și să stau cu ei de vorbă și de mângâieri. Pozele de mai jos le-am făcut, deci, mai târziu, pe când mă aflam în curte.


Un băiețel, căruia i-am spus Șosețică, primul care a venit la mine, să facem cunoștință:



Tot Șosețică:



Un băiețel și, în prim plan, două fete. Pe cea albă am numit-o Albița:




Albița și Șosețică, împreună cu frați și surori:



Și tot sâmbătă ne-a vizitat o pisică. A doua oară, de fapt, și de data asta am aflat că nu e a vecinilor. Sperăm că s-a hotărât să rămână în curte.



Eu am botezat-o Cofi, (nu Coffee; nici Coffey, personajul grozav din ”Green Mile”, al lui Stephen King), pentru că are o culoare delicioasă.




Bonus, o parte din munții prin care umblu dimineața, stând în balcon, cu o cafea fierbinte în mână. Sunt, bineînțeles, fotografiați cu zoom.



Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Despre „Ce văd dragonii”

„Ce văd dragonii”, romanul meu pentru copii apărut la Polirom, în colecția Polirom Junior, în 2019, a primit o recenzie (atât în română, cât și în engleză) care m-a bucurat.  Mă bucur când primesc feedback de la cititori, ca tot omul, iar bucuria e și mai mare atunci când văd că dialogul dintre carte și cititor a mers bine, limpede. Copiez recenzia aici, pe blog, cu acordul Georgianei L. Gheorghe, autoarea ei, și mă duc pe balcon, cu binoclul și aparatul, dar nu cred că pozez vreo pasăre din comunitatea noastră azi, a bătut vântul tare, bate așa de trei zile, doar pe șoimul rândunelelor îl aud din când în când. „Este un roman scris de Diana Geacăr. Povestea se axează pe încercările unui grup de copii de a-și aduce aminte cine sunt în timp ce călătoresc în lumea jocurilor pe calculator. Autoarea își atrage cititorii prin stilul simplu care poate să fie înțeles de toți. Romanul în sine este un amestec de Aaron Stone, Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll, Bezna. Povestitorii din cona

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,