Relaxare cu păsări, oameni și animale

De vreo două săptămâni, cam așa, mă uit la păsări mai mult dimineața, între ora 8 și 9, când vin ciorile de semănătură la nuci, în spatele blocului. Le aștept cu aparatul pornit și cana de canea fierbinte, am și binoclul pe masă, pentru orice mișcare văd cu coada ochiului. În fiecare zi îmi spun că ocupația asta matinală mă relaxează și mă umple de energie pentru lucrurile pe care trebuie să le fac peste zi.

Adevărul e că mă relaxează atât de tare, încât nu-mi vine să mai fac apoi nimic.

Am reușit, totuși, să fac câte ceva: am jurizat pentru concursul de proză scurtă al Revistei de Povestiri (foarte energizant a fost și m-am bucurat să descopăr texte frumoase) și m-am apucat de volumul de poezie pe care îl lăsasem în așteptare, că pe cel de proză scurtă l-am terminat acum câteva luni; și traduc o carte.

Și citesc - mai mult proză scurtă (acum, H. P. Lovecraft) și cărți de nonficțiune (acum, una foarte frumoasă despre corbi,”Mind of the raven: investigations and adventures with wolf-birds”, de Bernd Heinrich; și mă uit la clipuri cu un corb numit Fable, care rostește cuvinte, și tare mult mi doresc să văd unul în realitate.

Până atunci, dacă se va întâmpla, mă uit în fiecare dimineață la ciorile mele de semănătură.

După ce am tot decupat materialul ca să încapă aici, iată prima jumătate dintr-un clip, cea în care ne este prezentat personajul. Relaxată, salută mai întâi, apoi se pregătește:

...de acțiune.

În vârful stâlpului, o cioară sparge cu ciocul nuca.

Cioara de pe cablu e foarte interesată.

Urcă lângă cioara de pe stâlp, care o ignoră, coboară pe cablu pe partea cealaltă, încearcă iar să atragă atenția, cioara de pe stâlp își ia nuca și pleacă. Cea de pe cablu se duce acum sus, scormone cu ciocul în spărturi, aruncă pe jos bucăți de coajă verde.

Săptămâna trecută, într-o dimineață, am văzut mișcare pe o creangă dintr-un copac apropiat, am căutat cu privirea. Asta nu e pasăre, mi-am spus. Am îndreptat aparatul, nu-mi venea să cred. Da, o veveriță. N-am mai văzut niciodată una. Am tot făcut poze, convinsă fiind că i-am pozat doar coada și ziceam măcar să-mi iasă o super poză cu frumoasa ei coadă. Și am făcut pauze ca să pâsâi pisicile care se urcaseră în copac după ea, încercând să le distrag atenția, ca să apuce veverița să fugă de ele. Sper că a reușit. Ca-n filme se urcaseră pisicile, sus de tot, doar că au coborât din copac singure. Probabil aveau antrenament.

Ei, și tare mult m-am bucurat când am descărcat pe urmă pozele în laptop și am văzut că am reușit să pozez și fața veveriței.

Singura poză bună cu frumoasa ei coadă:

Apoi, la un drum până în oraș, am văzut un muscar sur:

Și mulți juvenili de graur, foarte vorbăreți, unii chiar și certăreți:

Sâmbătă dimineață, tot în timp ce mă uitam la ciorile care culegeau nuci din copac și le desfăceau cu ciocul pe un stâlp, am pozat o pitulice fluierătoare. Am văzut ceva mic de tot sărind pe o creangă, am crezut că-i pițigoi, am focalizat.

Asta e singura poză pe care am reușit s-o fac. După ce am dat de ea cu aparatul, am focalizat și am apăsat o dată pe buton, au început să vină ciorile de semănătură să-și ia micul dejun în nuc. Când le-a auzit, a zburat.

Am plecat apoi cu familia la țară. Acolo, după ceva timp, am pornit în misiunea de a căuta leuștean în grădină. Tocmai când mă îndreptam spre locul indicat, am văzut o pasăre așezându-se într-un copac. Am făcut, bineînțeles, cale întoarsă după aparat.

Și m-am pus pe pozat. Stătea pe o creangă joasă, își mișca în sus și-n jos coada, apoi a coborât în iarbă și a început să vâneze insecte.

Multe poze am făcut, am și filmat-o, căutând să nu fac niciun zgomot.

Nu știam atunci ce este, dar m-am interesat și am aflat că este fâsă de pădure:

Și în mișcare:

Apoi, înapoi în curte, am auzit voci de pițigoi în nuc. M-am așezat pe o buturugă și i-am tot căutat cu privirea și am dat, în sfârșit, de un pițigoi mare. Își lua prânzul.

Și în timpul mesei:

Ziua de sâmbătă a fost foarte frumoasă, cu multe animale și joacă, luminoasă, balsam.

Toto, unul dintre câinii socrilor mei, și Happy a noastră:

Lady, tot a socrilor, cu Toto și Happy:

Happy a noastră are aproape 10 ani. Cu puțin timp în urmă, ne-a tras o sperietură, au apărut semne de bătrânețe. Dar se bucură la fel de tare când merge la țară:

Lady pupăcioasa:

Lady și Toto:

Lui Filip îi place foarte mult să se joace cu Lady. Și ei la fel:

Elena, prietena mea bună, are șase puiuți, trei fete și trei băieți, iar sâmbătă am stat pentru prima dată cu ei. A fost minunat:

Nu vă uitați la gard, au o ditamai grădina ca loc de joacă. Și când am intrat la ei, nu m-am dus să le fac poze, ci să le duc mâncare și apă și să stau cu ei de vorbă și de mângâieri. Pozele de mai jos le-am făcut, deci, mai târziu, pe când mă aflam în curte.

Un băiețel, căruia i-am spus Șosețică, primul care a venit la mine, să facem cunoștință: