În luna iulie, într-o dimineață, am văzut două păsări mari și albe pe geamul de la bucătărie, zburau de la un copac la altul, ceva nu le convenea, din fericire s-au oprit la unul aproape de bloc. Până am luat eu aparatul, am găsit doar o egretă în vârful copacului. Am apucat să-i fac două poze cât și-a tras sufletul.
Și apoi mi-am amintit ceva scris mai demult, pe când nu văzusem vreuna în realitate:
„Uneori, când stă tolănită în curte, la soare, de pe movila din afara ţarcului, o priveşte o pasăre albă, cu o crească ridicată, orbitoare. Rămân amândouă nemişcate, uitându-se țintă una la alta. Când Sabina îşi mută privirea sus, deasupra Egretei Albe, îi vede umbra, dar nu e chiar umbra păsării, ci un fel de reflexie, ca şi cum pasărea se oglindeşte într-un geam din cer, dar nici aşa, pentru că pare un alt corp, doar că mult mai uşor şi transparent şi cenuşiu.
E ca şi cum Egreta Albă a aterizat atât de brusc, încât i-a rămas în urmă sufletul.”
(fragment din „Cu urșii polari nu discutăm”, o proză din volumul„Cine locuiește la subsol”, Paralela 45, 2018)
Comments
Post a Comment