O zi blândă

Ghionoaia (ciocănitoarea verde)

Sâmbătă am reușit să mă uit la păsări pe îndelete, nu atâta timp cât mi-aș fi dorit, dar suficient cât să simt că lumea bate iar într-un ritm suportabil.

Dimineața, la cafea, am văzut pe geam cioara grivă. Știam că sunt două în comunitatea noastră de la oraș, le-am văzut de câteva ori, le-am și pozat, dar numai de la distanță. De data asta, surpriză, una dintre ele a venit mult mai aproape, în nucul în care acum câteva săptămțni veneau ciorile de semănătură să mănânce nuci la micul dejun. A luat și ea o nucă și a fugit.

Cioara grivă face parte, bineînțeles, din familia corvidelor, din care mai fac parte, la noi, stăncuțele, ciorile de semănătură, coțofenele, gaițele, corbii și alunarii (pe ultimele trei specii eu nu le-am văzut încă, dar, după cum am mai spus, tare mult îmi doresc să le văd, cel mai mult îmi doresc să văd un corb).

Am plecat apoi la țară, unde am găsit mulți pițigoi, la care m-am uitat cu binoclul și pur și simplu m-am bucurat de țopăiala lor prin copaci.  Am mai văzut și ascultat o coțofană, chiar mai multe apoi, și vrăbii.

După ceva timp, am văzut ceva negru aterizând într-un vârf de copac. Ceva negru și mai mare decât o vrabie, dar mult mai mică decât o cioară. Am alergat să-mi scot aparatul din rucsac, am focalizat repede, am avut noroc că a stat mai mult acolo. Nu a scos niciun sunet, habar nu aveam ce pozez. Acasă, când am mărit pozele, i-am văzut inelul galben din jurul ochiului și m-am bucurat foarte tare, pentru că n-o mai văzusem de nu știu când, nici la oraș, nici la țară. O mierlă, deci. Mai precis, o mierlă mascul.

Apoi, când s-au dus băieții (Mircea și Filip, adică soțul și copilul) să culeagă mere, m-am dus și eu să explorez grădina. Pițigoii plecaseră, dar am descoperit prin vecini multe coțofene și o ghioanoaie, ciocănitoarea verde adică. M-am bucurat mult de ea, pentru că, la fel, n-o mai văzusem de astă-vară. Atunci am văzut mai multe, de fapt, erau juvenili care veniseră la furnici în grădină.

Ciocănitoarea verde stă mult pe jos, îi place să mănânce furnici.

Aici e o ghionoaie adult, mascul.

Îmi plac foarte mult păsările astea, mi se pare că seamănă cel mai tare cu strămoșii lor, dinozaurii. Știți că păsările sunt mult mai vechi decât oamenii pe pământul ăsta.

La sfârșit, mai pun niște poze făcute zilele trecute în comunitatea noastră de la oraș:

    Pițigoi albastru

Pițigoi mare

Nu am găsit vreo soluție pentru hrănitoare de pus la geam (pe timp de iarnă numai), dar le-am pus până la urmă un amestec de semințe decojite (de-astea am găsit, se poate și semințe cu coajă, ei știu foarte bine să le desfacă, important e să fie semințe crude) pe pervaz. Până acum nu le-au găsit.

 Guguștiuc zgribulit, în lumina dimineții

Cinteză femelă

A fost o altă surpriză de zilele trecute. De la distanță, cu ochiul liber, eram convinsă că e un pițigoi, am descoperit-o abia după ce m-am uitat la poză. Și m-am bucurat tare, pentru că nici pe ea nu o mai văzusem de astă-vară, și atunci numai prin parc (și femele și masculi, care sunt mai colorați). În comunitatea noastră chiar n-o mai văzusem până atunci, deci a fost și mai mare surpriză.

Birdwatching, timp petrecut cu familia (oameni și câini) și apoi, acasă din nou, am reușit să-mi transcriu în laptop, în volumul în lucru, niște poezii scrise de mână, deci a fost o zi blândă și bună. Mai e mult de lucru la poezii, dar mă bucur că am reușit să mai fac un pas. Și că se limpezește volumul, se încheagă.