Skip to main content

O zi blândă



Ghionoaia (ciocănitoarea verde)

Sâmbătă am reușit să mă uit la păsări pe îndelete, nu atâta timp cât mi-aș fi dorit, dar suficient cât să simt că lumea bate iar într-un ritm suportabil.

Dimineața, la cafea, am văzut pe geam cioara grivă. Știam că sunt două în comunitatea noastră de la oraș, le-am văzut de câteva ori, le-am și pozat, dar numai de la distanță. De data asta, surpriză, una dintre ele a venit mult mai aproape, în nucul în care acum câteva săptămțni veneau ciorile de semănătură să mănânce nuci la micul dejun. A luat și ea o nucă și a fugit.
Cioara grivă face parte, bineînțeles, din familia corvidelor, din care mai fac parte, la noi, stăncuțele, ciorile de semănătură, coțofenele, gaițele, corbii și alunarii (pe ultimele trei specii eu nu le-am văzut încă, dar, după cum am mai spus, tare mult îmi doresc să le văd, cel mai mult îmi doresc să văd un corb).



Am plecat apoi la țară, unde am găsit mulți pițigoi, la care m-am uitat cu binoclul și pur și simplu m-am bucurat de țopăiala lor prin copaci.  Am mai văzut și ascultat o coțofană, chiar mai multe apoi, și vrăbii.

După ceva timp, am văzut ceva negru aterizând într-un vârf de copac. Ceva negru și mai mare decât o vrabie, dar mult mai mică decât o cioară. Am alergat să-mi scot aparatul din rucsac, am focalizat repede, am avut noroc că a stat mai mult acolo. Nu a scos niciun sunet, habar nu aveam ce pozez. Acasă, când am mărit pozele, i-am văzut inelul galben din jurul ochiului și m-am bucurat foarte tare, pentru că n-o mai văzusem de nu știu când, nici la oraș, nici la țară. O mierlă, deci. Mai precis, o mierlă mascul.







Apoi, când s-au dus băieții (Mircea și Filip, adică soțul și copilul) să culeagă mere, m-am dus și eu să explorez grădina. Pițigoii plecaseră, dar am descoperit prin vecini multe coțofene și o ghioanoaie, ciocănitoarea verde adică. M-am bucurat mult de ea, pentru că, la fel, n-o mai văzusem de astă-vară. Atunci am văzut mai multe, de fapt, erau juvenili care veniseră la furnici în grădină.
Ciocănitoarea verde stă mult pe jos, îi place să mănânce furnici.
Aici e o ghionoaie adult, mascul.
Îmi plac foarte mult păsările astea, mi se pare că seamănă cel mai tare cu strămoșii lor, dinozaurii. Știți că păsările sunt mult mai vechi decât oamenii pe pământul ăsta.










La sfârșit, mai pun niște poze făcute zilele trecute în comunitatea noastră de la oraș:

    Pițigoi albastru





Pițigoi mare

Nu am găsit vreo soluție pentru hrănitoare de pus la geam (pe timp de iarnă numai), dar le-am pus până la urmă un amestec de semințe decojite (de-astea am găsit, se poate și semințe cu coajă, ei știu foarte bine să le desfacă, important e să fie semințe crude) pe pervaz. Până acum nu le-au găsit.


 Guguștiuc zgribulit, în lumina dimineții


Cinteză femelă

A fost o altă surpriză de zilele trecute. De la distanță, cu ochiul liber, eram convinsă că e un pițigoi, am descoperit-o abia după ce m-am uitat la poză. Și m-am bucurat tare, pentru că nici pe ea nu o mai văzusem de astă-vară, și atunci numai prin parc (și femele și masculi, care sunt mai colorați). În comunitatea noastră chiar n-o mai văzusem până atunci, deci a fost și mai mare surpriză.


Birdwatching, timp petrecut cu familia (oameni și câini) și apoi, acasă din nou, am reușit să-mi transcriu în laptop, în volumul în lucru, niște poezii scrise de mână, deci a fost o zi blândă și bună. Mai e mult de lucru la poezii, dar mă bucur că am reușit să mai fac un pas. Și că se limpezește volumul, se încheagă.

Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Despre „Ce văd dragonii”

„Ce văd dragonii”, romanul meu pentru copii apărut la Polirom, în colecția Polirom Junior, în 2019, a primit o recenzie (atât în română, cât și în engleză) care m-a bucurat.  Mă bucur când primesc feedback de la cititori, ca tot omul, iar bucuria e și mai mare atunci când văd că dialogul dintre carte și cititor a mers bine, limpede. Copiez recenzia aici, pe blog, cu acordul Georgianei L. Gheorghe, autoarea ei, și mă duc pe balcon, cu binoclul și aparatul, dar nu cred că pozez vreo pasăre din comunitatea noastră azi, a bătut vântul tare, bate așa de trei zile, doar pe șoimul rândunelelor îl aud din când în când. „Este un roman scris de Diana Geacăr. Povestea se axează pe încercările unui grup de copii de a-și aduce aminte cine sunt în timp ce călătoresc în lumea jocurilor pe calculator. Autoarea își atrage cititorii prin stilul simplu care poate să fie înțeles de toți. Romanul în sine este un amestec de Aaron Stone, Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll, Bezna. Povestitorii din cona

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,