M-am întâlnit zilele trecute cu tipul ăsta simpatic și mi-a venit în minte un fragment din volumul de proză scurtă pe care l-am încheiat cu mai multe luni în urmă, volum despre care o să spun mai multe când o să aflu care-i va fi soarta.
Fragmentul, deci:
”Cu două degete apuca fire din țesătura realității, trăgea de ele, ducându-le în sus și în jos și dintr-o parte în alta, iar la sfârșit, când și-a ridicat privirea, a văzut deasupra lui crengi lungi și groase, de un verde-crud. Dar știa că, dacă s-ar izbi de el, deși era făcut cu fire din textura realității, copacul ăsta nu avea putere să-l rănească. Era moale și plăcut la atingere, așa cum Apă își imaginează că trebuie să fie un corp de fată.
Dar pânza de păianjen mai avea și o altă semnificație. De-a lungul vieții, oamenii țes fire de la ei la alții. Cu fire nevăzute și moi, mai lipicioase sau mai scurte, țes o pânză interumană. Să te agăți de oameni este, a început Apă să înțeleagă, este cel mai bun mod, poate chiar singurul, de a rămâne în viață și, mai ales, de a rezista în ea.
Fire nevăzute și moi, mai lipicioase sau mai scurte, care pot fi rupte oricând de un singur corp. Corpul cuiva care a murit sau al cuiva de care te-ai îndrăgostit. Ceea ce oamenii numesc o tragedie. Poate că dezastrul cel mai mare îl face un corp care te respinge. Mai poți trăi apoi cu pânza ruptă? Toate firele se vor lipi de propriul tău corp, se vor înfășura în jurul tău, te vor sufoca.
Cei mai tari se vor apuca să țeasă altă pânză: vor căuta și vor cere ajutor.”
Comments
Post a Comment