Roluri

A trecut mai bine de o săptămână de când nu mai vin pițigoii la semințe. Am trăit-o și pe asta, deci, pot să spun sigur că nici măcar nu e nevoie să întrerupeți hrănirea lor. Într-o zi nu mai vin. Pur și simplu. Știu ei că a venit primăvara, au ieșit insectele din amorțeală, a venit timpul pentru viață, pentru cuibărit.

Într-o zi a mai apărut o femelă de scatiu, a mâncat câteva semințe și a plecat, în altă zi un pițigoi mare rătăcit. Atât. Nu am mai pus semințe de la sfârșitul lunii februarie, au rămas câteva acolo, de la ultima hrănire.

În fiecare zi ascult cu și mai mare atenție ciripelile de afară, nu cumva a apărut o voce nouă? Deocamdată nu am auzit ceva nou, în afară de chemările pițigoilor, care cred că s-au apucat și de cuibărit, dar am văzut într-o zi din săptămâna trecută frumusețea asta:

Uliu păsărar (Accipiter nisus), femelă

Uliu păsărar (Accipiter nisus), femelă

Inițial, m-am bucurat și de ea, și de faptul că nu mai veneau pițigoii la semințe, pentru că stătea fix în unul dintre copacii lor. Văzusem că are pieptul căzut și  apoi am aflat că e foarte slabă și mi-a părut rău, mi-a tot zburat gândul la ea, dar na, tot n-aș fi vrut să mănânce pițigoii pe care i-am văzut toată iarna prin geam. Sunt aproape convinsă că tot pe ea am văzut-o prin noiembrie, în același copac, urmărită de câteva ciori grive, care au și alungat-o. Acum erau câteva coțofene în copacul vecin, foarte curioase. Ea a stat câteva clipe, s-a uitat în jur, apoi și a-a luat zborul.  Sper să fie bine.

Uliu păsărar (Accipiter nisus), femelă

Foarte des văd coțofele, de multe ori nici nu mai scot aparatul, atât de bine ne cunoaștem. Dar uneori mi-e dor să le urmăresc cu privirea și le mai fac câteva poze.

Coțofană (Pica pica)

Coțofană (Pica pica)

Aici am pozat-o zburând de pe acoperișul unei case. Mai întâi s-a aruncat în gol, apoi s-a ridicat în zbor.

Coțofană (Pica pica)

La final, câteva poze cu apusul. Era o lumină roșiatică la noi în casă, mi-a atras atenția și am dat fuga în balcon. A doua zi am văzut că a apărut și la știri apusul ăsta, adică multe poze cu cerul „în flăcări” etc.

Ce-am mai văzut și ce-am mai citit:

Am văzut pe Netflix un serial de șase episoade, ”Behind her eyes”, după romanul lui Sarah Pinborough.

Mi-a plăcut foarte mult, dar m-a lăsat și nedumerită, motivele unor personaje nu-mi erau clare. Și m-am hotărât să caut cartea. Am citit-o și mi-a plăcut și mai tare. Și am înțeles și ce voiam să înțeleg. Cumva, alesesem interpretarea asta deja, dar citind romanul mi-am limpezit-o.

Urmează un mare spoiler, deci nu mai citiți de-aici dacă vreți să vă uitați la serial sau să citiți cartea.

Ce mă intriga pe mine cel mai tare: cum ajunge un băiat care trăiește în corpul unei fete să-și dorească să fie soție perfectă? De unde știe el, un băiat, ce înseamnă soția perfectă, de unde știe ce presupune rolul ăsta și de ce vrea să-l joace? Toate întrebările astea mi-au umplut rupturile lăsate în minte de serial, dar cartea m-a ajutat să le limpezesc:

Rob, în corpul Adelei, ajunge să se comporte conform ideii masculine despre femeia ideală: frumoasă, are grijă de casă singură, gătește, se îmbracă tot timpul elegant etc. Clișee. Rob și-a construit identitatea asta feminină din clișeele pe care le-a primit de-a gata din societate. Sarah Pinborough a făcut aici un lucru foarte inteligent. Cu atât mai mult pentru că obligă cititorul să-și pună întrebările astea de mai sus și apoi să ajungă singur la răspuns.

”Behind her eyes” m-a dus cu gândul la „Sharp objects”, romanul lui Gillian Flynn, care mi-a plăcut enorm. Și apoi am citit că unul dintre romanele lui Gillian Flynn, „Gone girl”, a fost sursă de inspirație pentru „Behind her eyes”. Apoi am citit și despre subgenul domestic noir, am aflat mai multe. Ei, ce să mai zic, m-am apucat acum și de ”Gone girl” și mi se pare o altă carte inteligentă, pune mai multe probleme, cred că o să scriu despre ea, oricât de puțin, după ce o termin.

În fine, mai voiam să spun că ”Behind her eyes” (Sarah Pinborough) și ”Sharp objects” (Gillian Flynn) îmi plac foarte mult tocmai pentru cum apucă și sparg clișeele.

Eu am citit în engleză „Behind her eyes”, dar a fost tradusă și în română și a apărut la Editura Litera. „Prin ochii ei”, Sarah Pinborough.

În paralel, citesc încă „London: a biography”, de Peter Ackroyd, că am mai scris și data trecută despre ea.

Multe lucruri interesante despre Londra și nu numai, dar cel mai des mă întorc cu gândul la o anumită informație: prin 1664-1665, în plină epidemie de ciumă, oamenii, au devenit superstițioși, purtau amulete ca să-i ferească de boală, se duceau la vrăjitoare etc. O fugă de realitate și o evadare în supranatural - efectul fricii, zic eu. Și mi-a sunat cumva asemănător cu tot ce se întâmplă acum, cu toate teoriile conspirației în care cred atât de mulți oameni. Fuga de realitate, de rațional. Căutarea iraționalului, pentru ca omul să nu se simtă singur pe lume, căci asta l-ar duce într-o stare de disperare fără cale de întoarcere. În fine, mi-a plăcut mult să descopăr asemănări, mi s-a părut fascinant să descopăr că omenirea are cam aceleași reacții în fața unei epidemii - aceleași, dar adaptate la timpurile ei. 

A, o altă asemănare, mult mai clară: și atunci, în timpul epidemiei de ciumă, s-a luat ca măsură izolarea, oamenii erau obligați să stea în casă. Și atunci existau oameni nemulțumiți de măsura asta, plângându-se că stau ca într-o închisoare, și atunci existau oameni care nu respectau regula și săreau pe geam, urcau pe acoperișuri etc, orice ca să iasă din casă.

În Londra, au murit 75.000 de oameni din 460.000.

Și am mai citit o carte despre păsări, „Minunata lume a păsărilor|”, de I. Bordeianu, publicată în 1979 la Editura Albastros.

Multe lucruri interesante, câteva erori pentru că, probabil, nu erau suficiente informații pe atunci. De exemplu, corbul nu trăiește 100 de ani. Trăiește 40 de ani în captivitate, vreo 10-15 în sălbăticie, dacă are noroc. Dar, cum ziceam, multe lucruri interesante despre biodiversitate, despre beneficiile aduse de păsări, cu multe exemple despre cât de periculoasă e intervenția omului în lanțul trofic. Păsările curăță grădinile de insecte, așa că omul nu prea mai are nevoie de insecticide, de exemplu, insecticide care nu omoară doar insectele dăunătoare, ci omoară TOATE insectele, un dezastru în lanțul trofic. La fel, de câte ori vrea să nimicească o specie invazivă, ajunge să dezlănțuie o altă specie sau să pună în pericol altele. Cea mai bună soluție este păstrarea biodiversității, fiecare specie cu prădătorii ei, iar fiecare măsură de intervenție, atunci când este cazul, să fie luată după ce sunt consultați specialiști. 

Cât de strâns sunt legate speciile între ele, legături pe care nu le vedem: „În ocean trăiește un pește, somonul, care are un mare dușman - foca. Când îi vine vremea să depună icrele, somonul părăsește oceanul și ridică înspre râuri. Aici îl așteaptă vidrele. În anii în care vidrele nimicesc o cantitate mai mare de somoni, vidrele vor prinde mai puțini somoni și vor căuta altă hrană. Atunci vidrele vânează păsări de apă și alte animale mici din apropierea râurilor. Iată cum viața multor păsări de apă este strâns legată de viața somonilor care trăiesc departe, în mare.”

Ce se întâmplă atunci când omul intervine în lanțul trofic? Cum ziceam mai sus, un dezastru:

„În bălțile și Delta Dunării, nurcile și vidrele aduc mari pagube în fauna piscicolă. Distrugerea lor înseamnă păstrarea peștelui, de aceea, în câteva bălți aceste animale au fost exterminate. Urmarea a fost neașteptată. Peștele, în loc să crească, a început să scadă catastrofal. Care să fie explicația? În bălți trăiesc pești „pașnici” și pești răpitori. Între ei există un echilibru: la patru crapi revine o știucă. Aceste echilibru este întreținut de vidre și de nurci, care se hrănesc cu știuci. Când vidrele și nurcile au fost nimicite, știucile s-au înmulțit așa de mult încât au redus considerabil cantitatea de pește „pașnic”. Dar acum se poate naște altă întrebare: cum deosebesc nurcile și vidrele peștele pașnic de cel răpitor? Peștele pașnic e foarte sperios și fuge la cea mai mică mișcare suspectă a apei. Știuca, lacomă și îndrăzneață, când simte că se mișcă ceva în apă, se aruncă fără să bănuiască că este vânată de animalele de apă. Iarna, peștele „pașnic” se retrage spre adâncuri, iar știuca, în goana după hrană, cutreieră apele și cade ușor în ghearele nurcii și vidrei.”

Despre dezastrul pe care îl fac ierbicidele:

„Sau, un alt exemplu, pentru distrugerea buruienilor, într-o localitate din America de Nord, s-au folosit ierbicide. Buruienile au dispărut, însă au fost distruse și sălciile care serveau drept material de construcție pentru castori. Aceștia au părăsit râurile și zăgazurile construite de ei, care s-au distrus apoi curând. Ca urmare, nivelul apei freatice a scăzut și fânețele bogate pentru care s-au folosit ierbicidele, lipsite de umezeală, au sărăcit și și-au pierdut valorea.”

”În 1963, într-o localitate din Bolivia, pentru distrugerea țânțarilor s-a folosit D.D.T. Au dispărut țânțarii, dar au fost omorâte și toate pisicile. În curând, localitatea a fost invadată de șoareci. Aceștia au adus febra tifoidă din cauza căreia au murit numeroși oameni.”

D.D.T., un insecticid care mulți ani de zile a distrus natură, păsări - mai ales păsări - și animale, până când a fost interzis, iar asta la mai mulți ani după apariția cărții „Silent spring” (1962), de Rachel Carson. Sper să ajung să o citesc și pe ea.

Sunt multe alte exemple, din toată lumea, din care înțelegem limpede că fiecare specie are rolul ei. Și că al omului este acesta, de a păstra echilibrul biologic. 

„În menținerea echilibrului biologic din natură, păsările joacă un rol foarte important. Ele stăvilesc înmulțirea altor clase de animale, îndeosebi a insectelor și rozătoarelor, care prin puterea lor formidabilă de înmulțire și de distrugere amenință întreaga natură. De câte ori omul nu ține seama de importanța păsărilor în echilibrul biologic din natură, urmările sunt impresionante și castrofale.”