Cojocei, harpii și cărți

Cum am spus data trecută, nu mai veneau pițigoii la semințe. Aveau soare, insecte, își reluaseră viața. Dar apoi a venit ninsoarea.

Le-am pus semințe pe pervaz, bucuroasă că uite, o să folosesc proviziile pe care le făcusem neștiind că gata, vine primăvara. Și, în scurt timp, au apărut. Mai certăreți, mi s-au părut, probabil pentru că a început și sezonul de cuibărit?

L-am văzut și pe Cojocel, pițigoiul care mânca de obicei în colțul ala pe pervaz, în loc să ia sămânța și să plece cu ea în copac. Și care nu lăsa pe nimeni în locul lui, cum observasem eu toată iarna. Și își ținea penele mereu înfoiate, ca să-i țină de cald, de părea că-și trăsese un cojoc pe el.

                

 Cojocel cu limba scoasă, pentru că mânca. Pițigoi mare, deci (Parus major)

Ei, ce să văd apoi. A mai venit un Cojocel!

               

Și-a făcut loc

                  

și uite așa m-am găsit eu uitându-mă cu drag la doi Cojocei.

Eu cred, totuși, că adevăratul Cojocel e cel din dreapta, cel pe care îl văzusem la început stând singur. Dar cine mai știe. 

Cojoceii mei au avut ieri, joi, o problemă cu o femelă de scatiu. Cred că e cea pe care am observat-o mai demult, în iarnă, singura printre ei, pe când mă miram că o tolerează ei, pițigoii. Doar îi văzusem alungând cinteze. Ei, ieri scatiuța era complet transformată. Nu lăsa picior de pițigoi la semințele de pe pervaz. Cum încerca unul să vină, își desfăcea aripioarele și îl alerga pe pervaz ca o harpie. O harpie de 11-12 cm. Poate că pare mult, și nici mie nu-mi vine să cred că ar avea atâta, e mai mică decât un pițigoi mare și cred că încape în căușul palmei.

Scatiu femelă (Spinus spinus)

Am mai făcut poze și din balcon.

O coțofană s-a oprit în copacul în care se duc pițigoii (unul dintre ei) să-și mănânce semințele sau să-și ia avânt să ajungă pe pervazul nostru și în care se oprise și uliul păsărar acum ceva timp. Își tot deschidea ciocul, i-am făcut câteva poze,

apoi am zis să o filmez, că sigur urmează să se întâmple ceva important.

Și s-a întâmplat. A regurgitat:

Am mai pozat ieri, joi, cinteze de iarnă, pe care nu le mai văzusem de ceva timp. Le-am văzut și pe jos, prin zăpadă, dar le-am pozat pe crengi:

Cinteza de iarnă (Fringilla montifringilla)

Cinteza de iarnă (Fringilla montifringilla)

Cinteza de iarnă (Fringilla montifringilla)

Cinteza de iarnă (Fringilla montifringilla)

Astăzi, vineri, femela din stânga (aceeași de joi, cred eu) a apărut pe pervaz foarte încrezătoare, pe când un pițigoi mânca liniștit în colțul lui Cojocel, iar eu îl urmăream încercând să-mi dau seama dacă e sau nu el. L-a alungat. A mâncat singură, apoi a apărut și cealaltă. Certăreața a vrut să o alunge, și-a desfăcut aripile și s-a făcut spre ea, dar cealaltă nu s-a lăsat intimidată. Așa au ajuns să se tolereze, să mănânce împreună. Dar, de cum venea un pițigoi în zbor, Certăreața la fel, își desfăcea aripile și se înfigea în direcția lui, să bage spaima în el. Să vă spun că scatiii sunt mai mici decât pițigoii mari? Atât de mici că încap în căușul palmei?

Aici erau în alertă. Se auzeau pițigoii prin copaci, tocmai încercase unul să vină la semințe. 

După ce am scris postarea de data trecută, mi-am dat seama că am uitat să dau citate tocmai despre păsările răpitoare. Și ce rău mi-a părut, se potrivea de minune cu pozele în care apărea femela de uliu păsărar.

Așa că trebuie neapărat să încep postarea asta cu două citate din cartea „Minunata lume a păsărilor”, de I. Bordeianu, (Editura Albatros, 1979), despre cât de importante sunt păsările răpitoare în menținerea echilibrului biologic. Așa cum, repet, fiecare specie este, inclusiv omul.

„Pe la începutul secolului trecut, societățile de vânătoare din Norvegia au hotărât să distrugă toate păsările răpitoare, pentru a ocroti și mări efectivul de potârnichi-albe. Primele rezultate au fost foarte bune: numărul acestor păsări a crescut mult. Însă, după câțiva ani, numărul lor a început să scadă catastrofal. O comisie de specialiști a studiat acest fenomen neașteptat și a ajuns la concluzia că scăderea efectivului de potârnichi se datorează unei epidemii provocată de paraziți. Această boală a existat și înainte, însă potârnichile bolnave erau distruse de păsările răpitoare, care, în felul acesta, stăvileau răspândirea bolii. După distrugerea răpitoarelor, potârnichile bolnave au contaminat repede și pe cele sănătoase, epizootia luând proporții mari. Singura soluție pentru îmbunătățirea situației a fost să se dea posibilitatea păsărilor răpitoare să se înmulțească în voie până la numărul existent înainte.” (pag. 148)

Iar acum un fragmnent despre rezultatul intervenției omului în echilibrul biologic, de data asta cu intenția de a diversifica speciile dintr-o anumită zonă:

„O intervenție necugetată a omului în echilibrul biologic din natură poate avea rezultate opuse celor dorite și intențiilor sale și în cazul protejării unor specii de păsări. Vrabia, chiar și când trăiește în condiții grele, se înmulțește rapid. Adusă pe pământul Americii și bucurându-se de simpatia oamenilor de acolo, ea s-a înmulțit într-un ritm rapid și în scurt timp a cucerit spațiul celor două Americi. Abia atunci oamenii și-au dat seama că socoteala de la început nu a fost bună. Vrăbiile distrugeau cantități însemnate de cereale și au gonit din locurile lor păsările locale folositoare. Din oaspete scump și dorit, vrabia a ajuns un duțman serios al intereselor omului, care s-a văzut silit să lupte pentru a-i reduce numărul. Cei ce au adus vrabia în Lumea Nouă nu au ținut seama de echilibrul biologic care există pretutindeni în narură. Ce trebuiau să facă atunci când au adus vrăbii? Trebuiau să aducă și dușmanii vrăbiilor - ulii, bufnițe, ereții - care le reduc numărul în așa fel ca pagubele făcute de ele să nu întreacă folosul pe care acestea îl aduc culturilor.”

În ambele fragmente, bolduirea îmi aparține.

Bun, acum să trec la „Gone girl”, cel de-al treilea roman al lui Gillian Flynn, pe care l-am terminat între timp.

Foarte pe scurt: în ziua în care urmau să sărbătorească cinci ani de căsnicie, Nick Dunne se trezește că i-a dispărut soția, Amy. Relația lor era complicată, ba dragoste nu mai e deloc acolo, se pare, dar oricum, situația nu e deloc ușoară, mai ales că toate indiciile par să ducă la el.

Cel mai mult îmi place la Gillian Flynn cum își contruiește vocile astea de personaje în care nu te poți încrede. Unreliable characters, cum se spune în engleză. Îi asculți personajele vorbind, dar nu poți crede nici unul pe cuvânt, și chiar ele îți spun asta în "Gone girl", că mint. Se ascund prin minciună, mint ca să se facă plăcuți de oamenii din jur. În „Sharp objects”, Camille Preaker avea o problemă mare cu alcoolul și un istoric depresiv, nu o puteai crede pe cuvânt. Îmi place mult, deci, cum se joacă Gillian Flynn cu publicul cititor, cum ne plimbă de la o voce la alta, fără să ne lipim de nici una. Pentru că știm că nu putem crede pe nimeni.

Apoi, cum am mai zis și data trecută, îmi place mult de tot cum ia și sparge clișeele. Aici: dacă celălalt face un lucru rău, ceva peste care ești învățat că nu poți trece, ai două variante - fie îl ierți, fie pleci. Gillian Flynn sparge reacțiile astea clișeu, primite din filme, și propune alta: nu-l ierți pe celălalt, dar nici nu pleci. Și conviețuiți așa, într-o liniște care pare uneori chiar autentică, dar în care se aude scrâșnetul dinților - slab, dar e totuși acolo. Dincolo de aspectul senzațional al poveștii, reacția asta e cumva mai apropiată de realitate, având în vedere că în viață lucrurile nu sunt fie albe, fie negre.

Ce mi-a mai plăcut mult: Gillian Flynn pune în discuție în romanul ăsta modul în care televizorul, mass-media etc ne-au modificat complet creierul, părerile și ideile despre lume și oameni, anulând practic noțiunea de realitate. Primind idei de-a gata de la televizor, omul nu mai vede realitatea, nu-i mai vede pe ceilalți așa cum sunt, ci îi judecă după tiparele învățate de la tv. De exemplu, pentru că în atâtea filme soțul e vinovat de dispariția/ moartea soției, Nick e automat considerat vinovat când indiciile duc spre el. Nimeni nu stă să gândească, să analizeze, să studieze situația din toate unghiurile.

Un alt clișeu primit din filme etc: dacă un om nu-și exprimă emoțiile, mai ales dacă e bărbat, e vinovat. În "Sharp objects" era chiar invers, un băiat ajunge să fie considerat vinovat de către comunitate tocmai pentru că își exprima emoțiile, plângea la o înmormântare. Clișeul spart de Gillian Flynn acolo: băieții nu plâng. 

În ambele romane, dar mai ales în "Gone girl", realitatea, deci, nu mai are nicio putere, nicio importanță. Judecăm oamenii și vedem lumea prin tipare, păreri primite de-a gata.

Iar despre cât de mare e influența televiziunii asupra creierului, spune Nick ceva la un moment care mi-a plăcut foarte tare: că, vizitând anumite locuri pe care le vedea și la tv, nu simțea deloc aceeași plăcere. Că, din contră, experiența trăită la mâna a doua, prezentată de camera de filmat, e mult mai intensă; camera, unghiul de filmare, muzica îi pot manipula emoțiile într-un fel în care realitatea nu mai poate.

Mai sunt și alte probleme pe care le pune în discuție Gillian Flynn: felul în care apariția revistelor și ziarelor online a dus la concedierea multor jurnaliști din presa scrisă; sau situația unui oraș, Missouri, în care majoritatea oamenilor sunt șomeri, felul în care trăiesc și se descurcă ei. E o scenă chiar tulburătoare în care câteva  pensionare donează sânge pentru bani.

O altă problemă: rolul nemaipomenit de mare al publicului în judecarea unor cazuri, în stabilire vinovăției etc. Practic, opinia publică e cea care are greutate, care stabilește imediat vinovatul, fără dovezi. Rolul judecătorilor, al avocaților aproape că nu mai contează.

Și multe alte subiecte se pot discuta pornind de la cartea asta, care a fost tradusă și în română: „Fata dispărută”, Gillian Flynn, Editura Trei.