"I just love monsters. I've always loved monsters. When I was a kid I built models in my bedroom and I watched horror movies and read horror comic books; I've always loved monsters. Only as I've grown up have I realized that the affection I have for them is a kinship, " a spus John Logan, creatorul serialului, într-un interviu, intrând în mintea mea.
A fost o mare bucurie să-l descopăr. A fost mai mult decât bucurie. A fost ceva ce simți numai când te trezești dimineața si descoperi că Moș Crăciun ti-a adus exact ce ti-ai dorit (de unde o fi știut?), sau 2ca a venit vacanța.
Și am simțit asta la fiecare episod.
Am văzut, aproape în fiecare seară, în afară de zilele în care am fost plecați, câte două episoade, rareori numai unul, și tot nu-mi era de ajuns.
Toți actorii sunt superbi și îngrozitor de buni. Persoanajele mele preferate sunt: Dorian Gray (interpretat superb de Reeve Carney), un băiețandru nemuritor, cu o mare putere de seducție, care e într-o permanentă căutare de noi "aventuri", adică experiențe, ca să alunge plictiseala, ca să se simtă viu. De regulă, experiențele astea sunt oamenii. Pe cei care îi stârnesc curiozitatea îi tratează cu blândețe, aproape uman, ajutându-i să se descopere; Vanessa Ives (Eva Green), medium, frumoasă și blândă în preajma sufletelor rănite, răvășită și cu ochi nebuni în fața demonilor dinafară sau dinăuntru.
Ei doi sunt în poza de la început.
Nu m-as mai opri din scris dacă aș lua, pe rând, toate ideile din "Penny Dreadful", pentru că lucrează cu multe idei mari despre natura umană - despre omul ca relație bine-rău și despre viața ca alegere, despre umanul din monștri și monstruosul din oameni etc.
Mă tot gandesc de ceva timp la cele trei creaturi ale Dr. Frankenstein, simt că e o profunzime acolo, ca reprezintă ceva în relație cu doctorul (creatorul): primul născut, care își ia singur, mai târziu, numele poetului John Clare (ah, serialul e plin de poezie!), se ferește de oameni, pe care îi consideră, din experiențele sale, răi, crede că viața e numai suferință și își urăște creatorul, pe care îl consideră responsabil pentru nefericirea lui, pentru că l-a părăsit la naștere (creatura s-a trezit țipând de durere, iar Frankenstein s-a speriat și a fugit pentru totdeauna); al doilea, care își alege numele încă de la naștere, dar cu ajutorul doctorului, Proteus, învață foarte greu să vorbească, e naiv și foarte sensibil, are încredere în creatorul lui, de care e foarte atașat (pe el, Dr. Frankenstein l-a iubit foarte mult); al treilea "copil"e Lily, care își recuperează imediat capacitatea de a vorbi și e foarte angelică la început, seducându-și creatorul, pentru a-și duce la capăt planul de răzbunare.
Dintre cele trei creaturi, ba chiar dintre toate personajele serialului, John Clare, monstrul, primul făcut al doctorului Frankenstein, e cel mai uman.
Rămas singur pentru că refuzase propunerea soției de a cere ajutorul doctorului pentru a-i readuce la viață copilul mort (alege, deci, moralitatea), o caută pe Vanessa Ives, aşa cum mai facuse și altădată, când avusese nevoie de un prieten, și îi vede pe prietenii ei, îmbrăcați în negru, ducând coșciugul la cimitir, îi urmărește, așteaptă să plece, apoi o plânge și el. Singur.
Nu m-a tulburat finalul, pentru că începusem deja să-l conturez - tot citind articole pe net despre serial, ca să-mi mai treacă dorul până la venirea serii -, dar m-au dărâmat două monologuri: cel al lui Dorian Gray, văzând ca Lily, una dintre cele trei creaturi ale doctorului Frankenstein, îl părăsește pentru că nu vrea să-și ducă viața eternă ca el, în nepăsare, îi spune un pic speriat "O sa te intorci", iar apoi "Și eu o să fiu tot aici", câteva cuvinte în care își pune toata disperarea de nemuritor; și monologul lui Lily, creatura puternică și nemuritoare a lui Frankenstein, în care îi mărturisește doctorului un secret din viața ei de muritoare, pe când se prostitua ca să faca rost de mâncare, secretul pe care îl văd a fi motivul furiei sale împotriva bărbaților, o furie prost direcționată, pentru că vina o poartă combinația între alegere și neșansă, căreia i se mai spune și viață.
Povestește că într-o noapte, deși era foarte frig, a ieșit pe străzi să caute un client, l-aa găsit, dar el a lovit-o în cap, doborând-o. "De ce nu m-am ridicat?" se întreabă plângând. "Nu trebuia decât să mă ridic. Ridica-te! Ridica-te!" strigă disperată către sine, plângând în hohote.
S-a ridicat abia dimineața, iar când a ajuns acasă, și-a găsit fetița, care avea un an, moartă de frig.
Billie Piper (Lily) a fost uimitoare.
Spre final, Vanessa face o alegere care îi anulează chinurile incredibile de până atunci cauzate de lupta exterioară și interioară cu demonii. Părea că s-a zbătut degeaba să stea de partea binelui.
Când am văzut-o găsindu-și, astfel, liniștea, m-am gândit că mesajul serialului este că răul nu e chiar rău, că oamenii l-au numit așa pentru că nu-l înțeleg, că poate fi chiar un lucru bun să îl accepți în tine, iar ideea asta m-a îngrozit aşa cum nicio scenă și nicio imagine din serial nu au reușit să o facă.
Dar era un plan.
Comments
Post a Comment