Apoi a venit intunericul din care am ieșit de puține ori și doar pentru o clipă, când eram trasă de pe o targă pe alta și când am simțit masa rece a tomografului. M-am trezit după o zi sau două - operată.
Tata mi-a spus mai târziu că un timp m-am zbătut ca un animal.
Nu am văzut nicio lumină, nimic. Mulți ani de atunci am purtat război cu mine, cu lumea, cu Dumnezeu, văzând că poți muri uite așa - poc! -, și crezând că dincolo nu e nimic.
După mai bine de zece ani, tatăl meu, care făcuse deja transplantul medular, a fost operat de urgență la stomac. Tot inconștient. S-a mai trezit după o săptămână. În timpul ăsta, s-a zbătut legat de pat, cu ochii deschiși, tulburi. Gemea și icnea ca un animal prins. Când s-a trezit, nu-și amintea că am fost la el, dar ne-a povestit că fusese într-un tren, în întuneric, un tren care nu oprea nicăieri, care nu avea nicio destinație. Era singur, nu avea amintiri. Nu știa cine e și se simțea foarte liniștit. Când a aflat că e scriitor i s-a făcut rău. Probabil a făcut comparație între liniștea din tren și meseria de a scrie. Iar mie mi s-a făcut frică de creier.
M-a îngrozit, de fapt, puterea lui de a te da afară din corp. Într-o clipă, te anulează, iar tu, cel care spui atât de ușor „eu”, pur și simplu nu mai exiști.
Dacă anularea asta bruscă și imediată a ființei umane te sperie, imaginează-ți cum ar fi să trăiești o degradare treptată, să uiți lucruri pe care le-ai învățat din copilărie, de exemplu să-ți închei nasturii, până ajungi să uiți cine ești.
Cum ar fi sa ți se macine mintea puțin câte puțin? Să nu mai poți citi? Să nu mai poți scrie, când asta ai facut de când te știi?
”Shaking hands with death” este un discurs al lui Terry Pratchett difuzat pe BBC1, pe 1 februarie 2010. Nu l-a citit el pentru că ajunsese să aibă dificultăți de citire (și de scriere; scria cu ajutorul unui program pe calculator, căruia îi dicta). A fost publicat ulterior în ”A slip of the keyboard” în 2014 și apoi, în 2015, drept carte separată, cea pe care am citit-o eu, în care scriitorul vorbea despre boala pe care o avea, Alzheimer, și despre dreptul la o moarte decentă. E o carte foarte subțire, dar eu am făcut multe pauze în ziua în care am citit-o.
Bunicul din partea tatălui, după ce și-a mâncat cina, pe care și-o gătise singur, a început să se simtă ciudat. A intrat pe picioarele lui în ambulanță, dar n-a mai ieșit la fel. Avea 94 de ani. T. P. numește ăsta o moarte bună, spre deosebire de cea a tatălui tău, care avusese cancer și care, în ziua diagnosticului, îi spusese că dacă o să ajungă plin de fire și perfuzii, sa le zică doctorilor să-i scoată aparatele din priză.
Un an de zile au stat de vorba, de fapt, T.P. mai mult i-a ascultat poveștile. Am empatizat puternic, în special la fragmentul ăsta:
"In fact, it took something under a fortnight in hospice for him to die as a kind of collateral damage in the war between his cancer and the morphine. And in that time he stopped being him and started becoming a corpse, albeit one that moved ever so slightly from time to time."
Despre furia și singurătatea pe care ți le aduce boala:
"When I learned this I was filled with a rage, a rage that is with me still, but by now tempered and harnessed to practica purposes. I felt alone. A cancer sufferer, just diagnosed, can at least have some map showing the way the future might,m hopefully, go. And I don't seek to minimize how dreadful that diseară would be, but there would be appointments, there would be specialiști, there would be tests. Hopefully, you would have hope.
But at that time the Alzheimer's patient was more or less to go home. "
Uneori, bolnavul de Alzheimer trebuie să fie îngrijit de rude mult mai în vârstă decât el sau de stat, care, în mod tulburător, își asumă și dreptul de a decide dacă poți sau nu să mori.
În "Shaking hands with death", Terry Pratchett combate câteva dintre argumentele aduse de cei care se opun eutanasiei, sau, cum îi spune el, "assisted dying". De exemplu, ei spun că bolnavii trebuie protejați, dar doctorii zic că, de multe ori, rudele sunt cele care ii roagă să-i țină pe muribunzi în viață.
Medicina a învățat să țină cât mai mulți oameni în viață, oameni care au nevoie de îngrijire permanentă.
Demult, doctorii ajutau pacienții fără șanse să moară mai repede: "The Victorians key how to die. (...) Departing on schedule with the help of a friendly doctor was quite usual and there is every reason to believe that the medical profession considere that part of its duty was to help the stricken patient on their was."
Terry Pratchett, scriitorul bolnav de Alzheimer, își exprimă limpede și apăsat dorința de a muri pe placul lui, înainte ca boala să-l înghită cu totul: la el acasă, ascultând muzică la iPod.
Este, deci, o pledoarie pentru eutanasie - o soluție pentru situația în care a trăi înseamnă doar a exista.
La final dă un răspuns și argumentului pe care, probabil, îl invocă mulți oameni - Dumnezeu:
Și încheie scriind despre dorința de a avea o viață de calitate și despre dreptul la o moarte bună:
Eu privesc viața cu mare curiozitate și sunt întotdeauna nerăbdătoare să văd ce-mi aduce ziua de mâine. Chiar și în zilele în care mă simt rău. De fapt, mai ales atunci. Curiozitatea mă ține departe de moarte, contrar proverbului englez. Dar, dacă aș fi într-o situație asemănătoare, probabil că m-ar parasi.
De când mă știu îmi doresc sa scriu. Probabil sună amuzant, dar eu din copilărie, când am scris primul vers, îmi doresc să fiu scriitor. Pentru asta m-am pregatit. Și dacă aș ajunge în situația în care n-aș mai putea scrie și citi, singura curiozitate pe care ar mai avea-o pisica este cât timp mai e până la sfârșit.
Pentru că nimic nu mi se pare mai umilitor decât să fii dat afară din propriul creier, iar ceilalți să-ți vadă corpul zbătându-se neputincios.
Comments
Post a Comment