Skip to main content

Ancore mici sau mari

Ieri s-au făcut trei ani de când a murit Robin Williams. Îmi amintesc că m-am trezit dimineața și am aflat că s-a sinucis. Poate că lucrurile nu s-au întâmplat chiar așa, adică, poate că nu am aflat chiar dimineața, dar asta își amintește mintea mea.
Am plâns în ziua aia, repetându-mi întruna în minte „O, captain! My captain!”, titlul unei poezii de Walt Whitman, pe care, în filmul „Dead Poets Society”, îl recită elevii, urcându-se pe bănci, pentru a-și susține profesorul (R.W.).
Am plâns pentru că m-a dărâmat gândul că un om atât de minunat, pe care îl simțeam foarte apropiat, ca pe un membru al familiei, a făcut asta, și mai ales într-un asemenea mod, pe care nu vreau să-l amintesc, deci cu atâta înverșunare.

Nu am timp să scriu acum despre filmele mele preferate cu el, dar pot să spun că pe atunci mă uitam la „The Crazy Ones”, un serial de comedie foarte bun.

Voiam neapărat să scriu despre el, oricât de puțin, pentru că ieri, până să aflu că s-au împlinit trei ani de la moartea lui, am observat că labele din față ale unui raton seamănă cu niște mânuțe de om, iar gândul ăsta ca o mică ancoră m-a trimis la una dintre glumele lui dintr-un stand-up superb, „Weapons of Self Destruction”, pe care l-am văzut de foarte multe ori.

Am văzut mai demult, poate chiar după moartea lui, un interviu în care povestește o întâmplare și încheie spunând „It was a good day”, zâmbind cu blândețe și amărăciune, așa cum zâmbește un om care nu mai poate, un om minunat care m-a învățat să caut cu înverșunare, încă de dimineață, lucrurile frumoase și bune, ancore mici sau mari, pentru ca atunci când îmi pun capul pe pernă să-mi pot spune că am ajuns acolo cu bine, că am avut, adică, o zi bună, ceea ce îmi dă un sentiment de siguranță.
„The ship is anchor’d safe and sound”, cum zice un vers din poezia amintită mai sus.

Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,

Despre calitățile unui scriitor bun

Jeff VanderMeer, scriitor american, e unul dintre favoriții mei, m ă încântă imaginația și stilul lui poetic (descrierile din „Annihilation” sunt superbe).  I-am citit "Veniss Underground" (proze scurte legate între ele, Editura Tritonic, 2006, trad. de Mircea Pricăjan), trilogia Southern Reach (adică ”Annihilation”, ”Authority” și ”Acceptance”,  Farrar Straus and Giroux, 2014 ), ”Borne” (MCD, 2017), ”The strange bird: a Borne story” (MCD, 2017) și tocmai am terminat ”Booklife:  Strategies and Survival Tips for the 21st-Century Writer”  (nonficțiune, Tachyon Publications, 2009).  Îi urmăresc pe Twitter postările și pozele cu ratoni, oposumi, păsări și insecte din jurul casei, unde a lăsat vegetația să crească în voie, pentru binele animalelor care locuiesc acolo, plantează pomi și plante, nu folosește pesticide - face niște lucruri care mi se par impresionante, minunate, de admirat. ”Booklife” e o carte utilă, care cred că ar fi bine primită de publicul din România, pentru că