Ancore mici sau mari

Ieri s-au făcut trei ani de când a murit Robin Williams. Îmi amintesc că m-am trezit dimineața și am aflat că s-a sinucis. Poate că lucrurile nu s-au întâmplat chiar așa, adică, poate că nu am aflat chiar dimineața, dar asta își amintește mintea mea.
Am plâns în ziua aia, repetându-mi întruna în minte „O, captain! My captain!”, titlul unei poezii de Walt Whitman, pe care, în filmul „Dead Poets Society”, îl recită elevii, urcându-se pe bănci, pentru a-și susține profesorul (R.W.).
Am plâns pentru că m-a dărâmat gândul că un om atât de minunat, pe care îl simțeam foarte apropiat, ca pe un membru al familiei, a făcut asta, și mai ales într-un asemenea mod, pe care nu vreau să-l amintesc, deci cu atâta înverșunare.

Nu am timp să scriu acum despre filmele mele preferate cu el, dar pot să spun că pe atunci mă uitam la „The Crazy Ones”, un serial de comedie foarte bun.

Voiam neapărat să scriu despre el, oricât de puțin, pentru că ieri, până să aflu că s-au împlinit trei ani de la moartea lui, am observat că labele din față ale unui raton seamănă cu niște mânuțe de om, iar gândul ăsta ca o mică ancoră m-a trimis la una dintre glumele lui dintr-un stand-up superb, „Weapons of Self Destruction”, pe care l-am văzut de foarte multe ori.

Am văzut mai demult, poate chiar după moartea lui, un interviu în care povestește o întâmplare și încheie spunând „It was a good day”, zâmbind cu blândețe și amărăciune, așa cum zâmbește un om care nu mai poate, un om minunat care m-a învățat să caut cu înverșunare, încă de dimineață, lucrurile frumoase și bune, ancore mici sau mari, pentru ca atunci când îmi pun capul pe pernă să-mi pot spune că am ajuns acolo cu bine, că am avut, adică, o zi bună, ceea ce îmi dă un sentiment de siguranță.
„The ship is anchor’d safe and sound”, cum zice un vers din poezia amintită mai sus.