Poate că ți-a părut bine că se întâmplă așa. Ai fost un om retras.
Nu credeam că o să-ți mai scriu vreo scrisoare. Mă gândesc tot mai puțin la tot ce s-a întâmplat, ca să pot continua. Când ai o rană așa de mare, care nu se va curăța niciodată și, deci, nu se va închide, cred că e mai bine s-o lași în pace. O ștergi cu blândețe și te ocupi de treburile zilnice, căutând să n-o deranjezi.
Suntem ceva mai bine, deci. Eu, cel puțin, mă văd destul de clar și încă învăț să mă descurc cu mine. Uneori reușesc, alteori mă sperii. Dar îmi revin repede și nu mai zac.
De ceva timp, mi-am propus să stau mai mult, cât pot de mult, într-o singură realitate. În prezent. Mi-a prins bine. Acum mă împac destul de bine cu lumea în care tu nu mai ești și caut orice prilej de bucurie.
Încă nu știu ce să fac cu frica asta pe care o simt dimineața, la prânz, dar cel mai tare seara, când mintea începe să se facă auzită. Cum să-i protejez pe alții dacă eu abia reușesc să trag pe mine o coajă de ou?
Poate asta înseamnă să fii părinte. Eu te vedeam supererou, dar poate că și tu tremurai tot timpul, așa cum tremur acum eu.
Mai știi când m-au doborât valurile? Când m-ai scos la suprafață râdeai, dar mi se părea că râzi într-un fel ciudat. Acum îmi dau seama ca erai la fel de înspăimântat ca mine. Sub apă am stat multă vreme după ce ai murit.
Acum îți scriu de la malul mării.
Filip are 3 ani, 3 luni și o zi. E un copil deștept și amuzant. Am fi venit pe la tine și te-ar fi întrebat Ce faci, bunicule?, iar tu i-ai fi spus râzând Dau la pește. Apoi l-ai fi chemat lângă tine și i-ai fi trosnit degetele de la picioare.
Îmi pare foarte rău că nu v-am făcut o poză atunci când ai venit la noi, pentru prima și ultima oară, ca să-l vezi. Când ai spus că seamănă cu mine. Avea o lună sau două și dormea și a tot dormit cât tu ai stat într-un fotoliu, la capul lui, ca să îți odihnești corpul, care deja nu mai putea. Se apropia de moarte. Cât timp ai stat lângă el, nepotul tău nu a deschis ochii. Nu s-a trezit. Nu te-a văzut. Nu are nicio amintire cu tine.
Oare ți-ai amânat moartea cu o zi, ca să nu se întâmple în ziua în care el împlinea trei luni?
Anul ăsta am zburat cu avionul pentru prima oară și atunci, printre nori, ți-am simțit foarte tare lipsa. Pentru că era genul de experiență pe care ți-aș fi povestit-o, despre care m-ai fi întrebat. Ți-aș fi zis cum mă uitam pe fereastră tot timpul, să nu pierd nimic, și că, în timp ce se înălța avionul, mă intrebam ce naiba se întâmplă, de ce văd totul încețoșat, și când mi-am ridicat privirea, am văzut că intrasem în nori. Am povestit asta altora, dar nu a râs nimeni. Probabil nu e nimic de râs, dar tu ai fi râs, pentru că ai fi înțeles imediat că experiența asta a însemnat ceva pentru mine. Bucurie. Descoperire. Uimire. Stări care cresc nivelul hormonilor fericirii. Stări care te fac să te simți prezent.
Aşa cum ai râs demult, când ți-am povestit că o pală de vânt a stins lumânarea pe care o ținea popa în noaptea de Înviere și tot orașul, adunat în fața bisericii, pregătit să ia lumina, a strigat speriat Aaa.
Dar asta se întâmpla înainte să te îmbolnăvești. Atunci râdeai și erai curios, iar eu așa îmi amintesc de tine. Așa te văd în fiecare zi.
Alaltăieri am văzut delfinii de la delfinariu la din Constanța. Te gândești ca te duci sa vezi niște giumbușlucuri și ce mare scofala. Dar sa vezi niște animale superbe lucrând atât de frumos cu omul e ceva uimitor. Te nauceste atâta frumusețe. Mi-au dat lacrimile și m-am gândit imediat la tine, cum mi se întâmplă de câte ori trăiesc o experiență pentru prima oară și-mi dau seama că nu pot să-ți povestesc despre ea.
La toamnă o să-mi apară o carte de povestiri. Ai citit un pic din ea acum câțiva ani, ți-a plăcut. Nu știu ce-ai spune acum, a ieșit cu totul altceva. Cărțile se cam scriu singure, e adevărată treaba asta.
Într-una din nopțile astea am avut primul vis în care dădeam iar nu știu ce examen, doar că, de data asta aveam caiet, pix și multe idei și timp suficient. Eram, de fapt singura care scria din sală. A fost primul vis în care aveam tot ce-mi trebuie.
Ce e asta? De unde are creierul atâta putere să se facă bine singur? Și, totuși, l-am ajutat.
Dar de ce nu te mai visez? De când mi-ai apărut în vis, la puțin timp după moartea ta, să-mi arăți că ești liniștit și împăcat, nu te-am mai visat. Sau nu-mi amintesc eu. De regulă, îmi amintesc ce visez și sigur mi-aș fi amintit dacă te-as fi visat.
Un alt lucru pe care l-am învățat este să nu mă mai încred în memorie. Nu în a mea, cel puțin, care distorsionează totul, face monștri, comprimă sau dilată timpul.
Ai venit atunci să-mi arăți că ești bine, pentru că ți-era teama că o să înnebunesc? Nu teamă. Nu. Cel din visul meu nu era omul care ai fost tu. Avea corpul tău din tinerețe, dar pe dinăuntru era făcut din altceva. Chipul lui era calm și liniștit.
Erai liniștea. Și te uitai cu milă la mine. Milă că sunt om, că sufăr atât de tare și că, probabil, mai am mulți ani înainte.
Deci nu teamă. Milă.
E o mare durere pentru suflet să fie vârât într-un corp și obligat să stea în realitate, să participe la istorie.
Și-atunci de ce o face? Din aceeași curiozitate care îl mână pe om să facă tot felul de lucruri, doar să nu stea locului?
Îmi imaginez două particule din materia din care e făcut Universul stând de vorbă:
-Auzi, tu ai fost om până acum?
- Nu. Cum e?
- Pf, foarte tare, răspunde prima particulă, cam plină de ea, dar trasă la față. Să știi că dacă încerci o dată, nu te mai lași.
Pe unde ești tu acum? În ce loc minuscul, ascuns vederii, ferit de mașinăriile omului, ai ajuns? Îți mai amintești că ai fost om? În visul ăla iti aminteai încă și erai uimit că ai suferit atât de mult în timpul vieții. Îți aminteai și de familie. Încă.
Îți mai amintești ceva despre noi acum?
Cred că o să-ți mai scriu.
Comments
Post a Comment