Skip to main content

Obiectepierdute


E cam târziu pentru mine să ies de aici
şi distractiv pentru terminații de la non stopul de vizavi.
Am coborât doar pentru o bere. Serios.
Doar pentru două beri. Sâmbătănoaptea
înseamnă cea mai urâtă singurătate. Machiată şi gata
să intri într-o rochie de impresie, dar nu vine
nimeni să caute acest obiect prețios şi pierdut.
Unde ai vrea să ajungi, domnişoară?

Într-un spațiu în care
nu mai vrea nimeni. Într-un spațiu în care
privirile libidinoase n-ajung. Cu o privire de gheață (sper)
cer două cutii de bere, întind banii, desfac frigiderul,
mă-ntind după ele (oh, se vede
celulita, ah, celulita! Ce ştiu ei despre ea?)
le iau una câte una, mă-ntorc şi spun răspicat: mulțumesc.
Şi apoi nimic. Am aşteptat fluierături. Nimic. Doar ceva care
se adună, se mişcă undeva la îndemână,
în piept, în cap, în burtă. Ceva care rîde în hohote, din ce în ce mai tare:
Ai rămas singurică iar. Ai rămas iar singurică.

Bestia Sentimentală

Şi omul-fără-față îți răspunde: cu mare plăcere. Şi zâmbeşte
şi-şi suge măselele. Desigur, se gândeşte la sfârcuri, la tot
ce poate fi supt din corpul tău. Liniştea. Echilibrul de Sâmbătăseara
pe care încerci să-l păstrezi, trecând printre
sticlele lor proptite de asfalt:
Ai grijă, dragă, astea valorează mai mult decât tine!

Şi tu te îndepărtezi în rochița scurtă şi neagră, în carouri, sperând
să nu mai treacă nicio maşină, să nu te mai lumineze niciun far,
până ajungi în scara blocului, până se potoleşte
Bestia Sentimentală.


(Din volumul "Frumusețea bărbatului căsătorit", Editura Vinea, 2009)



Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Despre „Ce văd dragonii”

„Ce văd dragonii”, romanul meu pentru copii apărut la Polirom, în colecția Polirom Junior, în 2019, a primit o recenzie (atât în română, cât și în engleză) care m-a bucurat.  Mă bucur când primesc feedback de la cititori, ca tot omul, iar bucuria e și mai mare atunci când văd că dialogul dintre carte și cititor a mers bine, limpede. Copiez recenzia aici, pe blog, cu acordul Georgianei L. Gheorghe, autoarea ei, și mă duc pe balcon, cu binoclul și aparatul, dar nu cred că pozez vreo pasăre din comunitatea noastră azi, a bătut vântul tare, bate așa de trei zile, doar pe șoimul rândunelelor îl aud din când în când. „Este un roman scris de Diana Geacăr. Povestea se axează pe încercările unui grup de copii de a-și aduce aminte cine sunt în timp ce călătoresc în lumea jocurilor pe calculator. Autoarea își atrage cititorii prin stilul simplu care poate să fie înțeles de toți. Romanul în sine este un amestec de Aaron Stone, Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll, Bezna. Povestitorii din cona

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,