Cu urşii polari nu discutăm

     Țarcurile imită pe cât posibil habitatul natural al fiecărui animal. Cuşca se foloseşte drept sufragerie sau dormitor, adesea chiar birou.
     Fetele şi-au ales cuşca şi țarcul din mijloc, copacii de-aici au ramuri solide pe care locatarii anteriori stăteau tolăniți la soare toată ziua.

Toate cuștile au ceas deşteptător.

Şi, pentru că amândouă dorm acum, să ne apropiem cu ochi uriaşi de tarsieri. Una are părul roşu, ondulat şi obrajii pufoși. Dacă i-ar mângâia cineva fața, n-ar face decât să-i întindă şi mai mult lacrimile. Cealaltă are părul alb, strălucitor şi ochii de o culoare albastră, sticloasă, două globulețe cu câte un castel cochet în pupilă. Acum să-i închidem ochii. Nu e bine să te uiți atât de mult în visele cuiva.

Dacă trezeşti pe cineva brusc dintr-un vis, nu mai găseşte drumul înapoi decât prin psihoterapie. Și nici atunci nu are garanția că se întoarce acasă. E foarte posibil să rămână blocat la jumătatea drumului.

Să lăsăm, deci, fetele să doarmă. Abia le-am primit, încă mai miros a nou. Să le lăsăm, deci, să doarmă și, în timpul ăsta, să ne gândim la un nume potrivit pentru fiecare.

— Mâine nu mă mai duc la şcoală.

Părul Lunii o ascultă cuminte pe Sabina, care îi piaptănă părul cu peria de păr pe care o uitase mama pe frigider, una cu dinții în toate direcțiile. Mai uitase o pereche de pantofi, pe care Sabina îi încălțase, apoi pocnise din călcâie de trei ori, cum o văzuse pe maică-sa făcând de atâtea ori. Mama se învârtea pe loc, pocnea din pantofi și din degete, pufnea din buze, dar timpul nu se dădea înapoi, iar ea tot era în întârziere, şi dacă o mai ținea aşa, urma să fie dată afară. Pentru că Sabina nu putea să mănânce fără mama.

După ce lasă peria pe covor, Sabina muşcă dintr-un croissant cu ciocolată. Se pare că Ursul Polar nu le mâncase pe toate, cum prevăzuseră tarsierii. El preferă altceva.

Râsetele Sabinei ne deranjează cel mai mult. Deschide şifonierul, face reverențe în fața rochiilor, a fustelor şi a bluzelor, şi toate încep să chicotească. Trosnesc rafturile, cad umerașele, se prăvălesc unele peste altele, toate ajung pe podea, bătând cu nasturii, cataramele, curelele, florile creponate, jupele, manşetele în parchet, încercând să se oprească din râs.

Şi fetele nu au obiceiul să strângă în urma lor. Mai ales fetele care nu au mamă.

Părul Lunii aude un fâşâit, apoi niște strigăte de sub haine; rochiile se zvârcolesc, dantela face valuri. Unul dintre pinguinii pe care noi i-am trimis la spionat s-a rătăcit.

Prin întuneric, de sub podea, o zărim pe Părul Lunii apucând-o de mână pe Sabina. Văzul tarsierilor este excelent.

— Nu veniți pe la noi?

Pinguinul face, în fața lor, o plecăciune. Părul Lunii clipește des, de parcă încearcă să-l prindă în ochii ei de sticlă umplută cu apă.

— Astăzi nu mă duc la şcoală, spune Sabina.

Apoi trage de sub grămada de haine prăvălite din șifonier o rochie nouă, cu pinguini brodați, pe care i-a luat-o tatăl ei, să n-o mai vadă bosumflată iar.

Ce înveți înainte să intri într-un habitat natural, adică într-o grădină zoologică sau un adăpost pentru animale, este că fiecare specie supraviețuiește numai pe spinarea alteia.

Există o specie de plantă agățătoare undeva, departe, într-un colț de lume, care se urcă pe copaci până îi sugrumă. Din ei rămân un fel de stâlpi goliți pe dinăuntru, ca nişte fântâni secate. Sau clopotnițe, dacă vreți. Acolo trăiesc tarsierii.

Noi ieșim noaptea la vânătoare, așa că ziua stăm de pază.

Uitați de Gremlins, tarsierii sunt adevărații spiriduşi. Şi-i veți găsi numai în mijlocul naturii, adică o grădină zoologică sau un adăpost pentru animale. Fiecare casă trebuie să aibă spiriduşii ei. Fiecare specie supraviețuiește pe spatele altei specii.

Părul Lunii stă dreaptă în mijlocul țarcului, pe o movilă de rochii, fuste şi bluze acoperită cu iarbă. Sabina o piaptănă. Când se mişcă, părul ei roşu scapără, ceea ce este foarte supărător pentru ochii tarsierilor.

„Mergem azi la pinguini?”, îi zice Părul Lunii.

— Eu nu merg nicăieri unde e şi Ursul Polar. Şi nu mă duc la şcoală, spune Sabina.

„Ba te duci.”

— Ba nu mă duc! Fac ce vreau eu în casa asta!

Când țipă, peria din mâna ei trage de o şuviță albă din Părul Lunii. Mama Sabinei avea părul aproape la fel de alb. Şi se îmbrăca mereu în alb. Avea o grămadă de costume şi de rochii, cu volane sau fără, cu broderii sau paiete, toate albe. Niciun strop de culoare nu găseai pe ele. Până şi ceasul mic de la încheietura ei era alb.

— Şi poți să iei ceasul, mie nu-mi mai trebuie.

„Nici mie.”

Șuvița albă din Părul Lunii s-a zburlit ca un pinguin spion.

— Ce, mă obligi tu? Mai bine stai pe canapea! Altceva nu ştii să faci în casa asta.

Sabina își freacă pleoapele înroșite. Poate că încearcă să și le închidă ca să adoarmă. Nu prea ne dăm seama. Poate că încearcă să şi le închidă de tot.

Avantajul locuirii într-un copac gol, cu multe crăpături: dacă eşti atacat, ai o mulțime de ieşiri. Pentru că, dacă există o crăpătură undeva, înseamnă că pe acolo poate pătrunde lumina. Am auzit noi chestia asta într-un cântec pe care îl punea des tatăl Sabinei. Casa asta e plină de crăpături, dar sunt toate ocupate de tarsieri.

Noaptea, ne apropiem de fete, care dorm îmbrățișate.

Părul Lunii are părul alb şi lung până la coapse. Ne-a şoptit că pe cutie scria că are alt nume, dar noi i-am spus că de-acum o va chema Părul Lunii. Are ochii albaştri şi mari, sticloşi, aşa cum au început să devină şi ochii Sabinei. Cred că s-au luat una după alta. Dorm amândouă cu pleoapele închise pe jumătate, ceea ce le face mai uşor de desfăcut.

Lucrurile pe care le visează Sabina nu sunt înregistrate de aparatul pe care l-am adus să le filmeze noaptea, când noi suntem plecați la vânătoare. Dar noi am văzut pene albe căzând peste Sabina în realitate, în timp ce ea dormea în pat, cu Părul Lunii în brațe. Poate că erau fulgi din pernele cu care se bătuse mai demult cu tata, înainte de culcare. În timp ce mama pregătea cina.

Ursul Polar are o burtă uriaşă. Oricine îşi poate ascunde secretele în ea. Au încăput acolo chiar şi scrisorile mamei. Aşa că Sabina a făcut o crăpătură în burta lui, a scos scrisorile alea şi a îngrămădit acolo foile ei, pe care şi-a scris visele. Pentru că numai așa câștigi încrederea cuiva. Numai după ce-i povesteşti viaţa ta.

Dar nu povesti oamenilor viața ta. Oamenii trebuie supravegheați tot timpul. Nu sunt în stare să țină secrete. Uită ce au citit, sau nu au timp să-ți răspundă, ba îți uită chiar și vocea. În scurt timp, vei simți că ai răguşit.

Pentru că o supraveghem zilnic, Sabina nu vorbeşte cu Părul Lunii despre lucrurile care i se întâmplă. Nu-i vorbește nici măcar despre lucrurile care nu i s-au întamplat încă.

Uneori, când stă tolănită în curte, la soare, de pe movila din afara țarcului, o priveşte o pasăre albă, cu o crească ridicată, orbitoare. Rămân amândouă nemişcate, uitându-se țintă una la alta. Când Sabina îşi mută privirea sus, deasupra Egretei Albe, îi vede umbra, dar nu e chiar umbra păsării, ci un fel de reflexie, ca şi cum pasărea se oglindeşte într-un geam din cer, dar nici aşa, pentru că pare un alt corp, doar că mult mai uşor şi transparent şi cenuşiu.

E ca şi cum Egreta Albă a aterizat atât de brusc, încât i-a rămas în urmă sufletul.

Tata sforăie cu gura deschisă pe canapea. Tata se îneacă şi tuşeşte până-i curg lacrimile. Zilele trecute, după ce-a citit scrisorile aruncate de Sabina pe covor, scrisorile fostei lui soții, a avut un vis cu o pasăre albă, cu o creastă ridicată, orbitoare, care îl urmărea. El încerca să intre în apartament, dar nu mai găsea cheile. Apoi pasărea i s-a urcat în spate și i-a spus că o sufocă viața asta.

Sunt o grămadă de documentare despre sinucidere, dar el nu se mai poate uita la ele, pentru că în habitatul lui nu mai merge televizorul. De ceva timp, nu mai poate urmări decât viața păsărilor de porțelan, așezate pe rafturile bibliotecii de fosta lui soție, cu mult timp în urmă. Ne gândim serios să-i montăm o cameră de filmat în ceafă. Adesea își spune că a fost vina lui. Pe noi, tarsierii, asta ne bucură foarte mult. Noi i-am învățat pe oameni că, dacă își recunosc vina, o să fie lăsați în pace de prădători. Nu e adevărat.

După felul în care se ridică de pe canapea, ne dăm seama că nu ştie unde se află. Nu recunoaşte sufrageria. Dar îşi revine repede când aude televizorul din camera Sabinei. E încă aprins, se aud niște țipete înăbușite. Sau poate sunt lacrimi? Iar bâzâie fata asta după maică-sa?

Tata mormăie, îndreptându-se spre dormitorul ei.

Ar trebui să trimitem după el pinguinii, dar o altă regulă a naturii, adică a unei grădini zoologice sau a unui adăpost pentru animale, este să nu intervii.

(O proză, una dintre cele mai scurte, din volumul „Cine locuiește la subsol”, Paralela 45, 2018)