Skip to main content

O vară pe Continent


Aveam un teanc de cărți pregătite pentru vacanță, dar nu am reușit să citesc prea mult din el, pentru că am devenit fermecată de seria de cărți The Witcher. Chiar nu-mi propusesem să le termin în vacanța asta, am vrut să mai citesc un volum, două, să mai fac o pauză și tot așa, că am timp destul până la iarnă, când începe serialul.
Acum sunt la ultimul volum din serie, ”The lady of the lake”. Și mai am unul care nu face parte din serie și îl are ca personaj principal pe Geralt, ”Season of storms”.

Despre primele două cărți de povestiri din serie am mai scris aici. Mai mult despre prima, de fapt. Mi-a plăcut mult "The last wish", dar preferata mea e "Sword of destiny", povestirile sunt și mai bine construite.
Și apoi am început romanele.
După ce am citit "Blood of elves" am zis OK. Nu e wow, dar merge. După "Time of contempt", mi-am zis așa amărâtă: nu mai merge, prea fragmentat, Andrei Sapkowski pare că e concentrat prea mult pe tehnică, trebuie să mai lase firele să curgă, trebuie să intre mai multe în mintea personajelor. Atunci când scriitorul crede cu adevărat în personaje și în lumea lor, nu cred că mai iese în evidență tehnica.

Când am început "Baptism of fire", am zis Wow. Tot ce-i reproșasem înainte scriitorului își găsise rezolvarea aici. Personajele sunt foarte bine dezvoltate, scenele se leagă frumos, fragmentarea nu mai deranjează, Andrzej Sapkowski nu se mai bazează atât de mult pe show, don't tell. Da, și mie îmi place să lucrez cu sugestia, dar uite că dacă folosești foarte mult asta, frustrezi cititorul. Așa m-am simțit la "Time of contempt".
Și umorul e foarte bun, dialogurile curg frumos, nu mai scârțâie nimic.
Părerile unor personaje despre evoluția lumii și altele sunt bine integrate și apar firesc în dialoguri, le-am citit cu plăcere.
Cam știam ce o să răspundă Geralt în unele situații, ceea ce înseamnă că e bine construit și că am ajuns să-l cunosc.
Mi-a plăcut mult să stau mai mult prin pădurea Brokilon, alături de Geralt și de driade, să o cunosc pe arcașa Milva și  să-l întâlnesc mai târziu pe piticul Zoltan Chivay. Și pe vampirul Regis. Pe trubadurul Dandelion îl știam prea bine din primele două cărți de povestiri. De fapt, toate personajele care ajung să-l însoțească pe Geralt în misiunea lui de a o căuta pe Ciri sunt foarte bine construite, și la fel este și dinamica dintre ei. Fac schimb de glume, ironii, răutăți și spaime.

Wordbuilding merge foarte bine, iar în "The tower of the swallow", pe care tocmai l-am terminat și am spus un dublu Wow!, e super, aflăm mai multe lucruri despre alte teritorii și regate (de exemplu, Kovir și Skellige), cu detalii necesare poveștii personajelor. Continentul e întins, cu multe regiuni care au cultura, oamenii și monștrii lor.
Niște instrumente foarte importante în construirea lumii sunt mottourile pe care Andrzej Sapkowski le-a pus înaintea fiecărui capitol, fragmente din cărți de literatură, tratate de știință, enciclopedii ș.a. din istoria și cultura Continentului, toate fictive. Fragmente din manuscrisul trubadurului Dandelion, "Half a century of poetry" apar de mai multe ori.
Și, că tot veni vorba de memoriile lui Dandelion, am râs în hohote când trubadurul, întrebat fiind de ce își intitulează memoriile pe care a început să le scrie "Fifty years oferta poetry" (titlul inițial), că el nu are atâta experiență și nici prea mulți ani de viață,  răspunde că își scrie memoriile de pe acum, când e în floarea vârstei și în plină putere creativă, că la 70 de ani o să fie ramolit și n-o să-l ia nimeni în serios.
Am făcut poză la fragment, dinamica dintre personaje e delicioasă.


Geralt are și mai puține capitole aici, dar cititorul trebuie să înțeleagă că seria asta de romane nu este despre el. Așa cum în seria ”A song of ice and fire”, de  George R. R. Martin, personajul principal e unul făcut din mai multe bucăți. Cele șapte regate.
În ”The tower of the swallow”, cel mai mult mi-a plăcut evoluția personajului Ciri. De la mila pe care o simțeai până acum, ajungi pe nesimțite la frică (finalul cărții e chiar horror), ți-e frică de ea, iar trecerea asta treptată mi-a plăcut foarte mult. Dacă până acum îmi plăcea mai ales Geralt, cu romanul ăsta din serie, și Ciri, the witcher girl, Child of Destiny, Child of the Elder Blood, fata de 16 ani pe care o caută cu disperare mai mulți oameni, cu interese diferite, mi-a devenit un personaj preferat.

Fragmentarea, povestea spusă din perspectiva mai multor personaje, e bine lucrată acum, nu mai ai niciun pic senzația de împiedicare în lectură.
Și nu e nimic previzibil. Nu știi la ce să te aștepți, așa cum nici la George R. R. Martin nu știai, dar, spre deosebire de cărțile din seria "A song of ice and fire", aici fiecare capitol e scris din mai multe puncte de vedere. Dar, citind mottoul sau mottourile din fața fiecărui capitol, îți poți face o idee, destul de vagă, despre ce și cine poate fi vorba în el.
Detaliile se îmbină frumos de-a lungul narațiunii și fac niște arcuri în timp și spațiu care duc la creșterea personajelor.

(După nu știu câte zile)
Gata, am terminat aseară și ultimul volum din serie, "The lady of the lake", în care Andrzej Sapkowski se întoarce la fragmentarea excesivă a narațiunii, dar nu mai e ceva supărător, poate și pentru că ajungi să te obișnuiești până acum cu stilul lui,  dar este o modalitate de a dezvolta și mai mult universul, pentru că introduce o mulțime de personaje și de puncte de vedere și,  ca de obicei, scenele sunt chiar cinematografice, vezi fiecare detaliu cu ochii minții și la sfârșitul fiecărui capitol pui piesele cap la cap pentru a-i alcătui povestea.
Am sărit dintr-o lume în alta împreună cu Ciri, care caută, după ce reușește să evadeze din lumea care o ținea captivă, să se întoarcă în lumea și în timpul ei.
Am râs mult cât am stat în Toussaint, un ducat însorit, prosper și renumit pentru vinurile lui, care pare vrăjit, împreună cu Geralt și prietenii lui. Mai ales la episodul în care ducesa (temperamentală ca regina din "Alice of Wonderland", care striga întruna "Off with his head!), împreună cu alte femei de la curte, îl roagă pe Geralt să omoare succubus-ul care bântuia Palatul Beauclair noaptea și le dădea oamenilor vise erotice. Pe de altă parte, Geralt e rugat de bărbații din garda palatului să lase succubus-ul în pace, pentru că da, îi chinuie un pic in somn, dar nu le face niciun rău și, în plus, se ia numai de adulți.
Am ajuns în acest volum, pentru prima dată, pe fronturile războiului dintre regatele nordice și Imperiul Nilfgaardian, un război în care au ajuns să se implice până și witchers, care se considerau a fi neutri, așa că nu luau partea nimănui.
Aproape de finalul cărții, după terminarea războiului și semnarea tratatului de pace de la Cintra de către regi și împăratul nilfgaardian Emhyr var Emreis, Geralt, ajuns în Rivia, are o discuție cu piticii Zoltan Chivay și Yarpen Zigrin în care devine tot mai amar. ”The reason of existence” - the Witcher didn't smile - "and the raison d'etre of witchers has been undermined, since the fight between Good and Evil is now being waged on a different battlefield and is being fought completely differently. Evil has stopped being chaotic. It has stopped being a blind and impetuous force,against which a witcher, a mutant as murderous and chaotic as Evil itself, had to act. Today Evil acts according to rights - because it is entitled to. It acts according to peace treaties, because it was taken into consideration when the treaties were being written..."

În scurt timp se declanșează haosul pe străzile din Rivia. Piticii și elfii sunt atacați și omorâți de hoarde de oameni, armata intervine cu mare întârziere, abia după ce pogromul e cât de cât înăbușit de Triss și Yennefer, care au ajuns cu Ciri acolo și ar fi trebuit să îl reîntâlnească pe Geralt.
Fragmentul ăsta mi s-a părut tulburător și, din păcate, disperant de adevărat și sufocant de actual: ”And a man who a moment earlier had beaten a dwarf woman to death with a swingletree and shattered her child's head against a wall was now sobbing, was now weeping, was now swallowing back tears and snot, looking at what was left of the roof of his house."

Iar finalul cărții m-a făcut praf. Praf m-a făcut. Și am mai terminat-o târziu aseară, cu greu m-a mai luat somnul apoi. E lăsat destul de deschis interpretării, dar tare mi-e că indiciile care duc la interpretarea mai puțin fericită sunt mai multe decât celelalte. Mie așa mi se pare. Am citit ultimele pagini cu un mare nod în gât.
Și până atunci mă bucuram, într-un fel, că termin seria și că pot face o pauză acum, că o să mă întorc la teancul de cărți de citit. Dar acum îmi vine să mă apuc imediat de ”Season of storms”, un roman care nu face parte din serie, în care acțiunea se petrece înainte, din câte am înțeles, și în prim planul cărții este Geralt. Și-mi vine să mă apuc imediat ca să mai stau un pic pe lângă Geralt și în lumea lui. Deși o să-mi fie dor de ceilalți. Deja mi-e dor de personaje, da, bine că mai am și jocul Witcher 3, ca să mai văd măcar o parte dintre ele. Tare mult mi-au plăcut vampirul Regis și nilfgaardianul Cahir și Milva și Angouleme și mi-a părut rău de soarta lor.
Dar cel mai mai mult și mai mult îmi place Ciri. Ciri e personajul cu cea mai spectaculoasă evoluție. Din întreaga ei poveste atât de întortocheată, cel mai mult mi-a plăcut perioada în care stă cu bandiții  Rats, perioada în care stă la pustnicul Vysogota și conflictele cu vânătorul de recompense Bonhart, singurul care o face să paralizeze de frică. Viața alături de bandiții Rats și apoi ca prizonieră a lui Bonhart au un mare rol în dezvotarea ei.

M-am apucat deja să citesc povestirea "Something ends, something begins", care a fost tradusă în limba engleză de fani, volumul de povestiri în care a apărut nu a fost tradus în engleză  (am înțeles că sunt numai două povestiri legate de universul Witcher în cartea asta), m-am apucat, deci, să o citesc ca să mai stau în lumea lor și să am speranța că totul e OK cu Geralt și Yennefer. Dar am citit pe net că e o povestire necanonică, că a fost scrisă pentru nunta unui cuplu de traducători polonezi și că Andrzej Sapkowski nu încurajează ca povestirea asta să fie luată drept final alternativ al seriei.

Ce să mai, mi-a plăcut foarte mult și romanul ăsta și îmi place enorm toată seria. E spectaculos construită, ca un puzzle, sunt tot felul de detalii ascunse pe care trebuie să le găsești și să le pui cap la cap. Și mie-mi plac mult cărțile construite așa.
Chiar și ”Time of contempt”, din care mi-a plăcut cu adevărat doar partea cu Ciri rătăcită prin deșert,  mi se pare OK acum și îi văd rolul în întregul seriei, de a contribui la worldbuilding.
Dar ultimele trei romane, ”Baptism of fire”, ”The tower of the swallow” și ”The lady of the lake” sunt excelente, atât la formă, cât și la conținut.
Titlul ultimului volum e o trimitere la legenda Regelui Arthur, una dintre multele trimiteri la universul arthurian, subtile sau chiar directe, dar nu o să mai povestesc.

Andrzej Sapkowski nu a construit numai un super personaj, pe Geralt of Rivia, nu a scris numai o serie de cărți fantasy, a scris niște super povestiri și romane despre destin, neputință și speranță, josnicie și empatie, supraviețuire, minciună și adevăr istoric, a construit o lume dură, populată de monștri care, de fapt, sunt mai puțin periculoși - sau fac mai puțin rău - decât oamenii, o lume care trece prin schimbări sângeroase, o lume în care se ascund mai multe lumi, prin care călătorește Ciri, The Child of Destiny.
Sunt, în același timp, țăndări și plină de entuziasm acum. Ce să mai, domnule Andrzej Sapkowski, sunt un mare, mare fan.

Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt...

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cint...

O zi superbă

Ieri, făcând eu o pauză de laptop, am ieșit în balcon. Am urmărit pițigoii mari și suri și țicleanul care veneau la geamul bucătăriei, la semințe, am salutat-o pe vecina veveriță care țâșnea de pe o creangă pe alta a unui copac, am ascultat o discuție dintre coțofene, când... Am auzit un croncănit diferit trecând pe deasupra copacilor. Oare să fie...? Se poate să fie...?  Nu-mi venea să cred. Îndrept repede aparatul în sus, nu mai apuc să dau zoom la maxim, face iute trei poze, apoi le măresc șiiii.... Da, el este, obsesia mea păsărească, corbul! Corvuz corax.  Chiar nu-mi venea să cred. Indicii pentru identificare în zbor: patru remige primare mai lungi (penele din vârful aripii) și, bineînțeles, ciocul mare, negru și ușor curbat la vârf. Atât de bucuroasă am fost că, în sfârșit, am văzut un corb, încât am lăsat o parte din mine să zboare cu el. Apoi am coborât privirea spre prietenii mei: Pițigoi sur (Poecile palustris) Aici, pițigoiul sur savurând o sământă: Pițigoi mare (P...