Prieteni în trecere

Cojocel (în stânga, mănâncă) și un prieten

 Am reușit să scriu, câteva zile la rând măcar, în jurnal despre pițigoii care vin zilnic la geam, la semințe, poate de-asta am făcut o pauză așa de mare aici. Am scris în special despre Cojocel, pițigoiul mare pe care l-am botezat așa prin ianuarie, pentru că era singurul care își înfoia penele atât de mult, de parcă își trăgea cojocul pe el, și singurul care mânca numai pe pervaz, într-un colț. Uneori, în unele zile, mi se pare că îl văd iar, dar nu sunt sigură. Pițigoiul pe care îl cred eu acum Cojocel nu mai e mereu înfoiat și nu mai mănâncă doar pe pervaz. Mănâncă și în colțul din stânga, dar face și cum fac ceilalți, ia o sămânță și zboară într-un copac. Deci nu știu sigur dacă e sau nu prietenul meu, Cojocel, pe care luna trecută în auzeam bocănind la geam când se lăsa frigul și întunericul, după ce se retrăsese ceata de pițigoi. Singur-singurel.

Ca aici, în ianuarie, pe la 15.30, când începea deja să se întunece și toți pițigoii plecaseră la culcare.

De când am început să pun eu semințe, de prin octombrie chiar, două păsări noi, adică în afară de prietenii pițigoi, mi s-a întâmplat să văd la geam. Două noi bucurii:

Prima, tot prin ianuarie; ne-am trezit, am intrat eu în bucătărie, am văzut mișcare afară, pe pervaz. M-am gândit că sunt, bineînțeles, pițigoii, le lăsasem de cu seară semințe și un rotocol de grăsime, cum fac de obicei. Am pus de cafea, am aruncat iar privirea pe geam. În colțul lui Cojocel se tot înălța un căpușor pestriț. Mintea mea nu reușea deloc să-l potrivească pe corpul unui pițigoi. Pentru că nu era căpușor de pițigoi.

M-am apropiat ușor și m-am uitat la ea pe îndelete, apoi am dat fuga după aparat. Am reușit să o filmez în ultimele clipe, înainte să zboare. Inițial era și un pițigoi mare pe lângă ea. Dar apoi am auzit mare țâțâială de prin copaci, de parcă pițigoii erau țâfnoși, de parcă voiau să o alunge. Nu pot fi sigură. Dar știu că am auzit ciripeală agitată de pițigoi și că apoi frumoasa și-a luat zborul.

Cinteza de iarnă (Fringilla montifringilla), deci:

Și nu s-a mai întors de atunci.

În schimb, văd cintezele obișnuite (Fringilla coelebs), masculi și femele, prin copaci, aproape de bloc, uitându-se curioase la pițigoi.

 Dar nu se apropie de geam, nu vin la semințe. Nu știu dacă e din cauza pițigoilor, am citit că sunt mici și frumoși, dar cam bullies, sau poate că așa sunt ele, mai sfioase.

Știu sigur că stau și se uită la ei și uneori zboară până jos, să ia ce le-a picat pițigoilor.

Ei, mare supriză am avut eu vineri. Filmam un pițigoi albastru înfulecând din rotocolul de grăsime, am mutat aparatul crezând că o să prind altul și... ce să-mi vadă lentila.

Un scatiu!

Niciodată nu am văzut unul, habar nu aveam că e atât de mic, mai mic decât un pițigoi mare mi s-a părut.

Am cerut confirmare pe grupul Păsări din România de pe Fb și am aflat că este, mai precis, o femelă de scatiu.

Dar și mai mare surpriză a fost să o văd atât de tolerată. Mânca foarte liniștită printre pițigoi, și chiar era mare vânzoleală, veneau mulți pițigoi mari și albaștri la semințe.

Ea mânca semințe și pe pervaz, dar își mai lua și în copaci. A venit de câteva ori în ziua aia. 

Nu am mai văzut-o nici pe ea de atunci.

Anul trecut mi-am luat multe cărți (vechi și noi) despre păsări și nu numai, am reușit să citesc doar o mică parte. Mi-au plăcut:

„Pași prin lumea păsărilor”, Ionel Pop (Editura Tineretului, 1965), mi-au plăcut mai ales pofta de a povesti a autorului și dragostea evidentă pentru păsări și nu numai; nu am reușit deloc s-o împac cu faptul că a fost vânător, chiar dacă, de multe ori, pare să afirme lucrul ăsta cu o anumită părere de rău.

„The Ravenmaster. My Life with the Ravens at the Tower of London”, de Christopher Skaife (Farrar, Straus and Giroux, 2018); autorul este chiar Ravenmaster la Turnul Londrei, adică are grijă de corbii care locuiesc acolo. Din cartea lui am aflat despre legenda conform căreia la Turnul Londrei trebuie să locuiască minim șase corbi, altfel se prăbușește regatul. Habar nu aveam de legenda asta. În fine, mi-a plăcut tare mult să citesc despre corbi iar (cartea mea preferată despre ei este încă ”Mind of the raven”, a lui Bernd Heinrich) și aș fi vrut ca autorul să povestească mult mai multe despre ei. Dar am aflat chestii interesante despre Turn și nu numai, de exemplu am aflat că George R. R. Martin a fost acolo să discute cu Ravenmaster despre corbi, să se documenteze pentru cărțile lui din seria „A song of ice and fire”. Și uite așa, de la cartea asta, am ajuns la cartea de nonficțiune ”London: a biography”, de Peter Ackroyd (Anchor Books, 2003), un romancier englez care îmi place enorm. O aveam demult pe listă și, după ”The Ravenmaster”, mi-am zis că gata, și-a găsit locul la rând.

Astea două îmi vin în minte acum. Mai sunt atât de multe care mă așteaptă, și atât de puțin timp pentru toate.

La sfârșit, vreau să spun și aici, pe blog, despre frumusețea asta de carte, cadou din partea fratelui meu. E o frumusețe de carte pe care mi-o doream foarte mult în format fizic. Jeff VanderMeer e unul dintre scriitori mei preferați, am mai tot zis asta, i-am citit mai multe romane și cartea "Booklife: Strategies and Survival Tips for the 21st Century Writer", din care am aflat multe lucruri despre scris și nu numai, de exemplu cât de mult lucrează autorul cu editorul pentru publicarea unei cărți și apoi pentru promovarea ei, cum se face un plan de promovare etc. În fine, mi s-a părut o carte foarte utilă, mi-a plăcut mult și am și scris despre ea pe blog. Dar "Wonderbook: The Illustrated Guide to Creating Imaginative Fiction" e și mai și.

Mă tot uit la ea și mi se pare că țin în mână un manual de vrăjitorie. Imagini superbe, de stârnit imaginația, scheme, capitole util structurate, păreri și de la alți scriitori. Cel important lucru, pe care îl subliniază Jeff VanderMeer și în "Booklife": trebuie să iei ce crezi tu că ți se potrivește. De exemplu, uitându-mă acum la secțiunea despre începuturi proaste (pentru proză scurtă), văd că a pus si dialogul, adăugând, totuși, că nu e o infractiune așa mare. 

Spune că nu prea funcționează pentru că nu are ancoră cititorul, că se tot întreabă unde suntem, când? etc, dar eu cred că tocmai întrebările astea îl pot atrage în poveste, mai ales dacă dialogul oferă și informații despre cadru și personaje.

La sfârșitul sfârșitului acestei postări, câteva exemple de începuturi memorabile pe care le dă Jeff VanderMeer. E și Kelly Link aici, una dintre prozatoarele mele preferate: