Noutăți cu scatii și coțofană

Scatii (Spinus spinus)

Scatiu femelă

Ieri, după ce au plecat băieții mei la plimbare, adică soțul și fiul, am făcut un pic de muncă de redactare la volumul de poezie (opera completă) al tatălui meu - mama a făcut cea mai multă muncă, ea s-a ocupat să adune toate poeziile din volumele publicate, să caute altele, eu doar am transcris niște inedite și am mai aranjat documentul -, care o să apară în curând la Casa de pariuri literare, am dat fuga în balcon și am văzut numai frumuseți:

Scatii, mulți scatii! Până acum văzusem unul singur la geam, o femelă, venise împreună cu pițigoii, am mai scris despre ea în postarea anterioară. Dar ieri tot auzeam piuială mare, ajunsesem să mă întreb dacă nu cumva s-au întors unele păsări migratoare, când îmi cobor aparatul, ce să văd, mulți, mulți scatii. I-am văzut și astăzi, o femelă - cine știe, poate aceeași - a venit chiar la pervaz împreună cu pițigoii.

O coțofană care ciugulește dintr-o halcă de carne; mă tot întrebam de unde o fi șterpelit-o:

Noutăți:

Le-am pus pe Facebook și pe Instagram, la momentul lor, dar simt nevoia să le adun aici, în casă. Să luptăm împotriva fragmentării cum putem. Dacă le-ați mai văzut, săriți până la poza de la final. Dar am căutat să scriu și câteva lucruri noi.

1. Am vorbit cu Maria Petricu, PR-ul editurii, despre volumul de proză scurtă proaspăt apărut la Casa de pariuri literare, „Sirina și alți monștri din Saad”, despre viața în pandemie, birdwatching (și ce înseamnă lucrul ăsta pentru minte și scris), recomandări de cărți (despre păsări și animale  și cărți semnate de scriitori români) și multe altele. Puteți urmări dialogul nostru pe Youtube: Zoom pe literatura română, ep. 72. Frichineala, bâlbâiala și nepotrivirile de cuvinte sunt de la filtrul de vrăjitoare pe care mi l-am pus.

2. Aici, pe omiedesemne.ro, puteți citi șase poezii din volumul pe care l-am început în 2017, după ce am publicat „Dar noi suntem oameni obișnuiți” (Cartea Românească, 2017). Mi-am propus să-l termin anul ăsta. Merg, de obicei, cu mai multe cărți în paralel și o termin pe cea de care mă simt cea mai strâns legată, în care mintea mea e complet infuzată. Odată ce-am terminat „Sirina și alți monștri din Saad”, am zis că următorul trebuie să fie volumul de poezie. Are și titlu, dar nu-l spun acum, am scris destul de mult la el, unele sunt lucrate cât trebuie, la altele mai am mult, așa simt. Cel mai important e că am reușit să mă întorc cu mintea în atmosfera și lumea lui și simt că pot să-l termin. După el, cred că o să termin romanul pentru copii pe care l-am luat la rescris de câțiva ani, cel pe care l-am scris eu la 20 de ani, am vorbit despre el în discuția cu Maria. Apoi o să mă apuc de un alt volum de proză scurtă, cred, am deja prima proză în cap, crește frumos singură.

3. Iar aici, pe DLITE, puteți citi în întregime o proză din „Sirina și alți monștri din Saad”. Pe Facebook, când au postat link-ul, au zis ceva care m-a bucurat foarte mult, simt nevoia să citez:

Ne place Diana Geacăr, e o scriitoare foarte complexă, cu multă poftă de scris.

Proza se numește „Cu mine” și începe cu acest moto: 

Î: Știi ghicitoarea aia: ce are dimineața patru picioare, la prânz două și seara trei?
R: Da. Dar numai corpul femeii se transformă de-adevăratelea.
(Ghicitoare din folclorul monștrilor)

Povestea ei e următoarea:

În perioada în care scriam prozele din „Sirina și alți monștri din Saad”, am citit cartea „O istorie a lumii în 10 ½ capitole”, de Julian Barnes. E acolo o povestire despre un proces din Evul Mediu intentat unor ființe foarte mici, care aduceau pagube oamenilor. Și am căutat să aflu mai multe. Informația asta, faptul că în Evul Mediu oamenii chemau animalele la judecată (și le condamnau), mi-a scăpărat creierul. Privind în urmă, dincolo de absurd, mi-am spus că oamenii atribuiau animalelor, strict în cazurile astea, calitatea de a fi persoane. Și am scris proza „Cu mine” folosind acest cadru, mi-am spus că se potrivește de minune cu lumea și cu anumite personaje din Saad.

În încheiere, o fotografie cu doi pițigoi mari, cu rochițele desfăcute în zbor, la hrănitoarea altor oameni.