Prima oară - cred, dar nimic nu mai e sigur în mintea mea - a fost pe la 14 ani, din cauza unor coșmaruri.
Mi-l amintesc și acum pe cel mai groaznic: aveam biblioteca din camera mea decorată cu o instalație pentru brad, dar, în loc de luminițe colorate, avea în ea degete retezate.
Mi se pare că în perioada aia făcusem o mare descoperire despre mine, credeam eu.
A fost așa:
- Tati, eu sunt ateu!
Liniște. Și apoi, el:
- Vrei să spui atee.
Ba nu, asta a fost pe la 17 ani, pentru că imi amintesc că marea mea ceartă cu Dumnezeu a fost după ce a murit bunica din partea mamei, pe care o adoram.
Gata, știu: la 14 ani am avut coșmaruri pentru că nu mai țineam trei zile de post, înainte de Crăciun, ca de obicei. (Cum învățasem de la bunica, ea fiind cea care mă apropiase, în copilarie, de Dumnezeu, atât cât pricepeam eu din el.)
Iar asta explică atmosfera festivă din visul de mai sus: creierul meu, neștiind cum să prelucreze și să evacueze sentimentul de vinovăție, mi-a decorat camera cu degețele retezate, în loc de luminițe colorate.
Îmi mai amintesc că am citit destul de mult din Biblie, dar nu am terminat-o. Coșmarurile au dispărut, dar pe la 17 ani, după moartea bunicii, s-au întors în mare forță, cu manifestări fizice, adică paralizie în timpului somnului, timp de ani de zile.
De atunci nu mai dorm după-masa. Cu toate astea, unele dintre ele s-au strecurat noaptea, mult timp, și încă mai vin, dar foarte rar, deși m-am împăcat cu Dumnezeu. De multe ori.
După ce a murit tata, nu i-am spus lui Dumnezeu nici măcar doua vorbe. Ce rost avea? Mi-era clar că a plecat demult. Ne-a făcut, dar nu se aștepta să ajungem atât de departe. Nu știe ce să facă. Doar a promis lui Noe și neamului său că n-o să mai pedepsească pământul din cauza oamenilor, a căror inimă, s-a lămurit el, înclină spre răutate încă din tinerețe. (Ai spus tu așa ceva, Doamne? Chiar așa? Sau e vocea auctorială a lui Moise?)
Așadar, mă gândeam, nu știe cum să se poarte cu noi. S-a speriat. (Așa cum văd că s-a speriat de câteva ori, până unde am ajuns eu, în "Facerea".)
Dar apoi mi-a dat un vis liniștitor cu tata, în care mi-a arătat un pic din secretele lumii.
De atunci, e mare lucru dacă reușesc să-mi amintesc un crâmpei dintr-un vis, oricât de jalnic, dimineața.
Am, însă, visul ăla, pe care îl șterg de praf zilnic, până mi se oglindește în el inima.
Dar o mare parte din plăcerea și împăcarea pe care le simt acum vin din faptul că Biblia de care m-am apucat a fost redactată si adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania.
Am aflat de el acum câțiva ani, pentru prima oară, din emisiunea "Profesioniștii". L-am urmărit și ascultat fermecată. Vorbea un om, nu o mască. Apoi i-am cumpărat "Memoriile" (Polirom, 2008), care mi-au plăcut enorm.
Și-i regăsesc acum vocea așezată, stilul viu, limbajul bogat, mintea plină și darnică în comentariile și introducerile pe care le-a făcut pentru "Biblia cu ilustrații" (Editura Litera, 2011), iar sufletul meu e mulțumit. Îl aud plescăind.
M-am apucat iar de Biblie pentru că e una dintre cărțile pe care vreau să le duc la capăt. Mă gândeam că o să-mi ia mult timp, dar văd că am un ritm bun de citit, ba chiar citesc pe nerăsuflate. Textul e o bucurie, îndreptat și adaptat după Septuaginta, însoțit de note de subsol cu etimologia unor cuvinte sau cu scurte comentarii de interpretare și lămurire, făcute tot de Anania. Și mă minunez de reacțiile și spusele Dumnezeului lui Moise, despre care nu mai scriu nimic acum, pentru că încă nu am terminat Pentateuhul.
Și m-am apucat iar de Biblie pentru că, în următorul meu volum, la care se poate spune că lucrez încă de când am scris poemul "Nu mă pune la inimă, am suflet tare", pus aici, pe blog, anul trecut, și publicat în cel mai recent număr al revistei "Poesis Internaţional", îl chem la dialog pe Dumnezeu.
Și pentru că vreau să-l cunosc, fiindcă el știe totul despre mine.
"Odată ajuns aici, nu-ți mai rămâne decât Bucuria", a scris, în introducere, Bartolomeu Valeriu Anania.
Comments
Post a Comment