Skip to main content

Încă te caut

E minunat să te apuci iar să citești Biblia. E liniștitor, e împăcare,  e ulei de cocos pe creier opărit.
Prima oară - cred, dar nimic nu mai e sigur în mintea mea - a fost pe la 14 ani, din cauza unor coșmaruri.
Mi-l amintesc și acum pe cel mai groaznic: aveam biblioteca din camera mea decorată cu o instalație pentru brad, dar, în loc de luminițe colorate, avea în ea degete retezate.
Mi se pare că în perioada aia făcusem o mare descoperire despre mine, credeam eu.
A fost așa:
- Tati,  eu sunt ateu!
Liniște. Și apoi, el:
- Vrei să spui atee.

Ba nu, asta a fost pe la 17 ani,  pentru că imi amintesc că marea mea ceartă cu Dumnezeu a fost după ce a murit bunica din partea mamei, pe care o adoram.
Gata, știu: la 14 ani am avut coșmaruri pentru că nu mai țineam trei zile de post, înainte de Crăciun, ca de obicei. (Cum învățasem de la bunica, ea fiind cea care mă apropiase, în copilarie, de Dumnezeu, atât cât pricepeam eu din el.)
Iar asta explică atmosfera festivă din visul de mai sus: creierul meu, neștiind cum să prelucreze și să evacueze sentimentul de vinovăție, mi-a decorat camera cu degețele retezate, în loc de luminițe colorate.

Îmi mai amintesc că am citit destul de mult din Biblie,  dar nu am terminat-o. Coșmarurile au dispărut, dar pe la 17 ani, după moartea bunicii, s-au întors în mare forță, cu manifestări fizice, adică paralizie în timpului somnului, timp de ani de zile.
De atunci nu mai dorm după-masa. Cu toate astea, unele dintre ele s-au strecurat noaptea, mult timp, și încă mai vin, dar foarte rar, deși m-am împăcat cu Dumnezeu. De multe ori.

După ce a murit tata, nu i-am spus lui Dumnezeu nici măcar doua vorbe. Ce rost avea? Mi-era clar că a plecat demult. Ne-a făcut, dar nu se aștepta să ajungem atât de departe. Nu știe ce să facă. Doar a promis lui Noe și neamului său că n-o să mai pedepsească pământul din cauza oamenilor, a căror inimă, s-a lămurit el, înclină spre răutate încă din tinerețe. (Ai spus tu așa ceva, Doamne? Chiar așa? Sau e vocea auctorială a lui Moise?)
Așadar,  mă gândeam, nu știe cum să se poarte cu noi. S-a speriat. (Așa cum văd că s-a speriat de câteva ori, până unde am ajuns eu, în "Facerea".)
Dar apoi mi-a dat un vis liniștitor cu tata, în care mi-a arătat un pic din secretele lumii.
De atunci, e mare lucru dacă reușesc să-mi amintesc un crâmpei dintr-un vis, oricât de jalnic, dimineața.
Am, însă, visul ăla, pe care îl șterg de praf zilnic, până mi se oglindește în el inima.

Dar o mare parte din plăcerea și împăcarea pe care le simt acum vin din faptul că Biblia de care m-am apucat a fost redactată si adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania.
Am aflat de el acum câțiva ani, pentru prima oară,  din emisiunea "Profesioniștii". L-am urmărit și ascultat fermecată. Vorbea un om, nu o mască. Apoi i-am cumpărat "Memoriile" (Polirom,  2008), care mi-au plăcut enorm.
Și-i regăsesc acum vocea așezată, stilul viu, limbajul bogat, mintea plină și darnică în comentariile și introducerile pe care le-a făcut pentru "Biblia cu ilustrații" (Editura Litera, 2011), iar sufletul meu e mulțumit. Îl aud plescăind.

M-am apucat iar de Biblie pentru că e una dintre cărțile pe care vreau să le duc la capăt. Mă gândeam că o să-mi ia mult timp, dar văd că am un ritm bun de citit, ba chiar citesc pe nerăsuflate. Textul e o bucurie, îndreptat și adaptat după Septuaginta, însoțit de note de subsol cu etimologia unor cuvinte sau cu scurte comentarii de interpretare și lămurire, făcute tot de Anania. Și mă minunez de reacțiile și spusele Dumnezeului lui Moise, despre care nu mai scriu nimic acum, pentru că încă nu am terminat Pentateuhul.

Și m-am apucat iar de Biblie pentru că, în următorul meu volum, la care se poate spune că lucrez încă de când am scris poemul "Nu mă pune la inimă, am suflet tare", pus aici, pe blog, anul trecut, și publicat în cel mai recent număr al revistei "Poesis Internaţional",  îl chem la dialog pe Dumnezeu.
Și pentru că vreau să-l cunosc, fiindcă el știe totul despre mine.
"Odată ajuns aici, nu-ți mai rămâne decât Bucuria", a scris, în introducere, Bartolomeu Valeriu Anania.

Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Despre „Ce văd dragonii”

„Ce văd dragonii”, romanul meu pentru copii apărut la Polirom, în colecția Polirom Junior, în 2019, a primit o recenzie (atât în română, cât și în engleză) care m-a bucurat.  Mă bucur când primesc feedback de la cititori, ca tot omul, iar bucuria e și mai mare atunci când văd că dialogul dintre carte și cititor a mers bine, limpede. Copiez recenzia aici, pe blog, cu acordul Georgianei L. Gheorghe, autoarea ei, și mă duc pe balcon, cu binoclul și aparatul, dar nu cred că pozez vreo pasăre din comunitatea noastră azi, a bătut vântul tare, bate așa de trei zile, doar pe șoimul rândunelelor îl aud din când în când. „Este un roman scris de Diana Geacăr. Povestea se axează pe încercările unui grup de copii de a-și aduce aminte cine sunt în timp ce călătoresc în lumea jocurilor pe calculator. Autoarea își atrage cititorii prin stilul simplu care poate să fie înțeles de toți. Romanul în sine este un amestec de Aaron Stone, Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll, Bezna. Povestitorii din cona

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,