Skip to main content

Emil Brumaru (1938-2019)

Am intrat de dimineață senină pe Facebook, ca în fiecare dimineață, și apoi am citit vestea că a murit poetul Emil Brumaru. Și nu-mi găsesc nici acum cuvintele, așa că o să scriu puțin și împiedicat.
Apoi am primit un link către un video cu un interviu, Poetul Emil Brumaru, despre lumea creativă şi femeile „zgubilitice” de pe Facebook. Cum l-au influenţat în poezie, pe care nu-l văzusem (mulțumesc încă o dată, Bianca!) și am simțit bucurie.
Transcriu un fragment:
„Cu o poetă foarte bună, consider eu, Diana Geacăr, pe care n-am văzut-o niciodată, făceam povestiri de-astea grotești. Ea era mult mai tare ca mine. Adică eu începeam povestea, ea continua, după aia puneam eu...”
A fost o perioadă în care vorbeam mult cu el pe Yahoo Messenger. Îmi amintesc că, prin replicile pe care mi le dădea, mă făcea să mă simt comodă cu mine, iar asta m-a ajutat.
Din păcate, nu-mi amintesc poveștile despre care vorbește în interviu. Și mai rău îmi pare că nu le-am salvat. Era o perioadă grea și eram foarte preocupată de mine. Mai târziu, nu am mai putut. Laptopul pe care îl foloseam atunci s-a stricat. (Primul meu laptop, unul vechi, pe care mi-l luasem din banii câștigați la Premiul „Mihai Eminescu”, în 2006. Poate acolo l-am văzut pe Emil Brumaru, pentru că îmi amintesc că l-am văzut o dată, dar nu ne-am vorbit.)
Iar contul de e-mail pe care îl foloseam atunci mi-a fost șters din cauză de inactivitate...
Dar am găsit în jurnal o însemnare mai lungă, care începe așa:
„Am vorbit cu Emil Brumaru pe messenger. Îmi scrisese ieri să-i trimit cartea pe mail. Azi m-a adăugat pe lista de mess. Îi tot pica netul și m-a sunat să-mi spună. Drăguț și foarte haios. Eu nu am comunicat prea bine la telefon. El îmi vorbea ca și cum am fi vorbit dintotdeauna.” (27 august 2007)
Citesc Julian Barnes, „Nimicul de temut”, de câteva zile și simt iar nevoia să țin jurnal. Acum, mai mult ca niciodată, îmi doresc să mă reapuc.

Later edit: 


Stăteam și mă gândeam Dar dacă ați vorbit pe contul actual de Yahoo? Era, totuși, în 2007, cred că pe ăsta îl aveai deja atunci...
Și așa era!
Am descoperit un scurt schimb de e-mail-uri cu el (îmi cerea volumul de debut, eu i-l dădeam, el revenea cu feedback și îmi trimitea și două poezii; am salvat tot).
Am trimis cerere la Yahoo să-mi trimită arhiva Messenger, sper mult să o primesc.

Later edit 2


Când am trimis cererea pentru arhivă, am văzut că serviciul acesta era valabil până la sfârșitul anului trecut, dar am zis că trebuie să încerc. 

Am încercat, am primit o arhivă goală. Nu mai am ce să fac. Îmi pare foarte rău.

Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt...

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cint...

O zi superbă

Ieri, făcând eu o pauză de laptop, am ieșit în balcon. Am urmărit pițigoii mari și suri și țicleanul care veneau la geamul bucătăriei, la semințe, am salutat-o pe vecina veveriță care țâșnea de pe o creangă pe alta a unui copac, am ascultat o discuție dintre coțofene, când... Am auzit un croncănit diferit trecând pe deasupra copacilor. Oare să fie...? Se poate să fie...?  Nu-mi venea să cred. Îndrept repede aparatul în sus, nu mai apuc să dau zoom la maxim, face iute trei poze, apoi le măresc șiiii.... Da, el este, obsesia mea păsărească, corbul! Corvuz corax.  Chiar nu-mi venea să cred. Indicii pentru identificare în zbor: patru remige primare mai lungi (penele din vârful aripii) și, bineînțeles, ciocul mare, negru și ușor curbat la vârf. Atât de bucuroasă am fost că, în sfârșit, am văzut un corb, încât am lăsat o parte din mine să zboare cu el. Apoi am coborât privirea spre prietenii mei: Pițigoi sur (Poecile palustris) Aici, pițigoiul sur savurând o sământă: Pițigoi mare (P...