Skip to main content

35


A început ușor, dar acum e o stare tot mai puternică.
O simt mai ales în vise, unde, ca un animal înfuriat, mă arunc asupra fantomelor amenințătoare. Scot urlete care ar putea fi traduse drept N-o să-mi mai luați nimic de-acum! și mușc din ele până le transform cu mintea în ființe de carne.
Visele mi-au arătat adevărata stare întotdeauna. Dimineața le retrăiesc, mă gândesc la ele, mă resetez.
Cred, de fapt sunt aproape convinsă, că mintea are capacitatea uimitoare de a se face bine și singură. Dacă e lăsată să doarmă noaptea și e apărată de otravă ziua - gânduri,  idei, cuvinte negative. 
Te ghidează prin vise.

"Da, să rămâi în armonie cu tine însuți: asta sperăm, de asta ne agățam, privind înainte cum totul se năruie", a scris Julian Barnes prea bine în "Nimicul de temut" (Ed. Humanitas, 2014).
El se referea la chinul de a rămâne în armonie cu tine însuți/ însăți până în clipa morții, deși mintea și corpul ți se năruie. De exemplu, Goethe, spune el, a continuat să schițeze scrisori pe patul de moarte și era atent la punctuație. Acest ultim detaliu... Mi-am amintit cât de uimită eram că tata, tot pe patul de moarte, pentru că nu mai putea vorbi, mi-a scris pe un caiet "Mi-e rău". Eu credeam că, la apropierea morții, uiți de tot ce e lumesc, și, pentru că el scrisese corect, pentru că pusese cratima aia, m-am gândit că o să-și revină. 
Dar citatul de mai sus mi se pare a fi un citat valabil nu doar pentru muribunzi. E valabil și pentru cei vii, atinși de moartea altora.

Mă simt tot mai comodă cu mine.
A început cu respingerea situațiilor și a lucrurilor care nu-mi aduceau binele.
Un exemplu: acum câțiva ani, mi-am spus Gata, niciun strop de alcool. Și de atunci, niciun strop. Nu-i simt lipsa, nu mi-e poftă, pur și simplu nu mai e ceva care-mi trebuie. Mă simt foarte bine așa și îmi simt mintea ascuțită.
Nu a fost o hotărâre rațională, gândită, cântărita. A venit la mine așa cum vin visele.

Acum simt imediat când se apropie răul. De cum mă trezesc știu dacă e o zi în care voi fi sau nu vânatul lui. Dacă m-a găsit, dau drumul la muzică și dansez.



Mulți ani, prea mulți, am trăit chinuită de Criticul Interior.
Când era scos din minți, mă izolam pe timp îndelungat. Erau și perioadele în care mă simțeam cel mai bine cu mine. Și cum să nu fie așa, când era liniște, nimic nu-l deranja?
Prieteni am avut puțini. Și în copilarie, și în adolescență, și în prima tinerețe. Mai puțini decât degetele de la o mână. Și nu intr-o singură perioadă, ci de-a lungul timpului.
Mi se părea că nu mă pot împrieteni decât cu oameni care vin din același loc ca mine.
Atât de puțini la număr încât, atunci când îi găseşti, te întorci acasă cu impresia că i-ai visat.

Pentru că venim din același loc, we talk language, cum spunea Anne Sexton, care, într-o scrisoare de prin 1964, cred, pe când avea 36 de ani, îi scria unei prietene: "Language is verbalizing the non-verbal. (That's what makes it so complicated!)" ("Anne Sexton: a self-portrait în letters", Editura Houghton Mifflin,  Boston, 1977)
Fragmentul e mult mai mare, iar înainte de el, Anne scrie ce membri ai familiei sau prieteni vorbeau limba asta - unii un pic, alții deloc -, dar "Clover's eyes are full of language."
Clover era câinele familiei.
Adesea, și mie mi se pare mult mai intensă conexiunea cu animalele. E mult mai profundă cu animalele din vis. Visele, de fapt, se desfășoară în limba asta. Limba nespusului.
Mă gândesc că e limba ființei interioare. A celei care locuieşte undeva, în adâncul tău, sub straturile abrazive, depuse de Ceilalți.

Dar iată că l-am scos la lumină. Acum, la 35 de ani, poate cea mai frumoasă vârstă. Mă uit la el zâmbind și mă minunez. Așa, deci tu erai. Criticul Interior. Doamne, cât am suferit din cauza ta. Ani de zile. Zile și nopți. Nopți nedormite, în care m-ai terminat cu discursurile tale otrăvitoare. Au fost perioade în care m-ai nimicit.
Acum văd limpede din ce ești făcut. Dar ce puteam să fac eu atunci? Aveam ochii tulburi. Strivită sub discursul tău, nu mă puteam înălța ca să am o privire de ansamblu.
Uită-te la mine, îi zic. N-o să dau în tine. N-o să-ți fac nimic din ce mi-ai făcut tu. O să-ți zâmbesc și o să te mângâi.
O să fim prieteni buni.

Comments

  1. Poate una din cele mai "simţite" cafele din emisfera asa a vieţii mele,în dimineaţa aniversării tale.

    ReplyDelete

Post a Comment

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,

Despre calitățile unui scriitor bun

Jeff VanderMeer, scriitor american, e unul dintre favoriții mei, m ă încântă imaginația și stilul lui poetic (descrierile din „Annihilation” sunt superbe).  I-am citit "Veniss Underground" (proze scurte legate între ele, Editura Tritonic, 2006, trad. de Mircea Pricăjan), trilogia Southern Reach (adică ”Annihilation”, ”Authority” și ”Acceptance”,  Farrar Straus and Giroux, 2014 ), ”Borne” (MCD, 2017), ”The strange bird: a Borne story” (MCD, 2017) și tocmai am terminat ”Booklife:  Strategies and Survival Tips for the 21st-Century Writer”  (nonficțiune, Tachyon Publications, 2009).  Îi urmăresc pe Twitter postările și pozele cu ratoni, oposumi, păsări și insecte din jurul casei, unde a lăsat vegetația să crească în voie, pentru binele animalelor care locuiesc acolo, plantează pomi și plante, nu folosește pesticide - face niște lucruri care mi se par impresionante, minunate, de admirat. ”Booklife” e o carte utilă, care cred că ar fi bine primită de publicul din România, pentru că