Minunata Lydia Davis

Spun asta chiar de la început, atât de entuziasmată sunt: Lydia Davis e extraordinară.
Îmi vine să-i citesc prozele scurte pe nerăsuflate; în același timp, nu vreau să termin cartea prea repede, îmi provoacă o mare plăcere, parcă îi simt gustul.
În plus, după fiecare proză scurtă citită, trebuie să fac o pauză să-i pun piesele în ordine.
Cred că după prima proză am început să mă întreb unde să o încadrez pe scriitoarea asta minunată. Lângă cine să o pun eu? Nu i-am găsit locul nici acum. E unică.
Kafka este scriitorul care a influențat-o cel mai mult, am citit într-un articol că a spus ea asta. Da, se simt în unele proze absurdul și umorul kafkian, dar foarte subtil, pentru că sunt perfect asimilate în stilul limpede, concentrat și mult cuprinzător, lovitor în moalele capului, de care sunt eu îndrăgostită, al prozei americane.

Prozele ei scurte și foarte scurte, uneori de câteva rânduri, nu sunt despre întâmplări, ci despre oameni surprinși într-o anumită stare.
De exemplu, îmi vine acum în minte, A few things wrong with me, în care un bărbat îi spune unei femei că sunt niște lucruri care nu i-au plăcut la ea de la bun început, dar, când el vrea să i le spună, ea îl oprește repede, nu vrea să le audă, iar până la finalul prozei se tot întreabă ce o fi în neregulă cu ea și analizează niște variante posibile.
Sau Break it down, în care un bărbat încearcă să afle cât de mult a investit într-o relație de iubire și cu ce s-a ales după despărțire, de parcă asta l-ar ajuta să înțeleagă de ce suferă atât de mult. Face socoteli pe o hârtie, pornind de la suma de bani pe care o avea la început. Dar prețul pentru o oră de dragoste nu prea îi iese, e fie 100, fie 3 dolari, dar echivalentul material al suferinței lui e ăsta: tricoul lui vechi, pe care i l-a dat înapoi femeia când s-au despărțit.
Sau Once a very stupid man, în care o femeie se trezește dimineața lângă iubitul ei și îi cere să o ajută să se îmbrace,  pentru că nu-și găsește lucrurile și așa își amintește de o poveste citită în ziua anterioară, despre un bărbat care era atât de prost, încât nu-și găsea dimineața hainele și s-a gândit să-și facă notițe seara. Dimineața se uită pe foaie și își găsește fiecare lucru, dar apoi se întreabă Eu unde mă aflu? și se uită pe foaie și, bineînțeles, nu găsește răspunsul. Femeia îi citește iubitului ei povestea, lui nu-i place finalul, ea ajunge să se gândească unde se află ea în viața ei și în povestea de dragoste, unde se află bărbatul în viața lui și în povestea de dragoste, pe urmă iese din cameră în zgomotul și ploaia de afară și începe să plângă. Finalul prozei e superb: "Then, out on the street, there is a sudden great din coming from several places at once - a few cars honking, a truck's engine roaring, another truck with loose parts rattling over an uneven road surface, a road mender pounding - and the din seems to be occurring right inside her as if her anger and confusion had emptied her and made a place in the middle of her chest for this great clashing of metal, or as if she herself had left this body and left it open to this noise, and then she wonders, Has the noise really come into me, or has something in me gone out into the street to make such a great noise?"

Prozele scriitoarei Lydia Davis sunt despre oameni care trăiesc în capul lor. Vocea interioară nu le oferă un răspuns, dar e singura pe care ei o înțeleg.
De o foarte fină și uimitoare tehnică este proza French lesson 1: Le Meurtre, în care naratorul pare să țină chiar o lecție de franceză, dar cuvintele pe care le alege ca exemple pentru explicațiile sale construiesc, de fapt, firul narativ al prozei, dar într-un mod foarte subtil.  Naratorul vorbește, deci, despre câteva substantive însoțite de articol - la ferme, le fermier, la femme, la cuisine etc  - și prepoziții și ajunge apoi la propoziții scurte.
La final, naratorul dă o mică listă de vocabular pentru a fi studiată pentru data viitoare, iar cu acele cuvinte, cititorul poate completa în mintea lui povestea (de ce era sânge pe buturuga de spart lemne, ce ținea în mână bărbatul care băga vacile în staul, ce a găsit peste zece luni soția fermierului etc). Mi s-a părut o proză construită uimitor.
Povestea (un thriller) s-a construit când cititorul nu se uita la ea, pentru că era atent la lecția de franceză, la explicațiile uneori pline de umor ale naratorului. Iar secretele pentru dezlegarea unei posibile crimei sunt ascunse chiar în ele.
Am citit proza asta de patru ori ca să o înțeleg și să mă bucur de ea.
A fost o compresă cu bucurie pe un creier obosit. Și toate prozele ei sunt așa.

Când am deschis cartea pentru prima oară și am văzut cât de scurte sunt prozele ei, am avut un mic blocaj, pentru că mie îmi place să citesc proze lungi, construite pe mai multe straturi. Dar mi-a trecut repede.
Am citit și câteva articole pe net despre prozele ei și chiar așa se întâmplă, plăcerea pe care ți-o oferă vine cu putere după ce ajungi să citești mai multe, se acumulează. Și am mai citit că în timp ce îl traducea pe Proust, deși îi făcea plăcere, simțea nevoia să scrie proze tot mai scurte, ca un gest de revoltă la stilul lui.
E experimentală, inovativă. Unică.
Da, Lydia Davis e extraordinară. Iar pentru un scriitor de proză scurtă aș spune că e o lectură obligatorie.
Am citit până acum prozele din Break it down  (1986) din volumul ăsta și o să citesc mai departe și nu vreau să se termine.
Am împrumutat-o ca să o citesc, dar am făcut comandă după ce am citit câteva proze scurte din ea, vreau neapărat să fie a mea și să tot citesc și să recitesc din ea. Pentru mine e Biblia scriitorului de proză scurtă.

Cartea a apărut tradusă în limba română la Editura Vellant, în două volume: "Defalcare. Aproape nicio amintire" și "Un impuls bizar".