Scriitorul Andrzej Sapkowski s-a născut în Polonia, în 1948, și scrie literatură fantastică. Se spune că ar avea o personalitate dificilă, dar mie, din interviurile pe care am apucat să le citesc până acum, mi se pare a fi un scriitor hotărât şi un mucalit simpatic.
El l-a creat pe Geralt of Rivia, un witcher - adică un om cu abilități supraomeneşti, dobândite artificial la Kaer Morhen, un fel de şcoală, unde a fost crescut şi antrenat să omoare monştri. Un mutant cu ochi de pisică, cu reacții super rapide şi abilitatea de a se vindeca repede dacă este rănit.
Andrzej Sapkowski a scris prima povestire despre Geralt în 1986, se numea simplu "The witcher" (e prima din colecția "The last wish"). Văzând entuziasmul publicului, a început să scrie şi altele. Apoi a scris seria de romane, care, din câte am înțeles, este prima serie de romane fantasy din literatura poloneză.
Am mai citit că îl cunoaşte pe George R. R. Martin şi că-i plac cărțile lui, şi eu m-am bucurat bineînțeles. Iar cu ocazia asta o să spun ce am gândit după ce am citit primul volum din seria "A song of ice and fire", de George R. R. Martin, şi anume că nu ştiu dacă îl mai poate depăşi cineva. Nu ştiu ce ar mai putea aduce nou un scriitor în literatura fantasy după cărțile lui George R. R. Martin, care sunt atât de complexe.
Am mai citit că, în Polonia, Andrzej Sapkowski şi personajele lui erau renumite înainte de apariția jocurilor pe calculator, dar, pentru restul lumii, seria The Witcher, create de compania poloneză CD Projekt Red, l-a făcut cunoscut pe Geralt, fie că-i place sau nu scriitorului polonez.
Şi, din câte am înțeles, scriitorul Andrzej Sapkowski nu a fost implicat în crearea jocurilor şi nici în scrierea scenariului pentru serialul care urmează să fie difuzat anul ăsta.
Eu am jucat doar "The Witcher 3: Wild Hunt".
L-am început anul trecut şi încă îl joc, nu am de gând să-l termin prea curând.
Cele trei jocuri ("The Witcher" - 2007; "The Witcher 2: Assassins of Kings" - 2011 şi "The Witcher 3: Wild Hunt" - 2015) sunt o continuare a cărților, nu o adaptare a lor.
Sunt opt cărți în total, primele două sunt colecții de povestiri, urmate de cinci romane: "Blood of Elves" (1994), "Time of Contempt" (1995), "Baptism of Fire" (1996), "The Tower of the Swallow" (1997), "The Lady of the Lake" (1999). Şi de un alt roman, de sine stătător, "Season of Storms" (2013), în care am înțeles că acțiunea are loc în perioada în care se petrec evenimentele din primele două cărți de povestiri. Eu mi-am luat doar patru volume până acum.
Şi am citit deja prima carte, "The last wish", o colecție de povestiri cu Geralt of Rivia.
M-am bucurat să-l regăsesc pe Geralt, așa cum îl știam eu din joc, și să-l cunosc mai bine. Geralt, cu părul lui alb, rezultat al experimentelor prin care a trebuit să treacă, cu cele două săbii ținute pe spate, una pentru oameni, alta pentru monștri, care bea poțiuni înainte de luptă pentru a-și iuți reacțiile. Un witcher taciturn, cu o latură foarte umană, dar disprețuit și urât de oameni, învățat cu singurătatea.
Dacă aş fi citit-o înainte să mă apuc de jocul video, cred că aş fi luat alte hotărâri în el.
Cartea are şapte povestiri, dar una funcționează ca ramă pentru celelalte. E vorba de "The voice of reason", în care Geralt, aflat la un templu închinat zeiței Melitele, unde se reface după ce a fost rănit la gât de o "striga", își aminteşte de aventuri din trecut. Povestirea asta ramă e împărțită și introdusă printre celelalte şase povestiri, aventurile propriu-zise.
Toate sunt scrise într-un ritm alert, tensionat. Stilul e cinematografic, curat - poate prea curat, uneori -, tăios, niciun cuvânt nu e în plus, presărat cu umor din loc în loc.
Nu ştiu care e preferata mea. Nu pot alege una singură, am găsit în fiecare ceva care mi-a plăcut. Povestea cu "striga" din "The witcher" mi-a adus aminte de o misiune din joc, dată de Bloody Baron.
În "A grain of truth" mi-a plăcut atmosfera foarte mult şi reinterpretarea basmului Frumoasa și Bestia (Frumoasa este și ea bestie în povestirea lui Andrzej Sapkowski). Scriitorul face astfel de reinterpretări de basme, iar mie mi s-au părut foarte cuceritoare. În plus, m-au dus cu gândul la ce spunea Terry Pratchett, că nu trebuie să te dai peste cap ca să inventezi o lume complet nouă, cu hartă şi limbaj proprii etc, ci să priveşti altfel lucrurile, să te uiți dintr-un alt unghi la lumea pe care deja o cunoşti.
În "The lesser evil", Prințesa Renfri este o Albă ca Zăpada cu un plan de răzbunare, şi tot aici apare o reinterpretare a temei domnițelor închise în turnuri.
"A question of price" e foarte cinematografică, poate mai mult decât celelalte, și are mai mult umor.
Poate că, totuşi, aleg povestirea "The edge of the world", pentru că o idee scormonitoare. Geralt stă de vorbă cu prietenul lui, trubadurul Dandelion, si-i spune că-i vine tot mai greu să-si găsească de lucru. Lumea se schimbă. Se întâmplă ceva. Se plimbă din sat în sat, se oferă să omoare cine știe ce monstru care bântuie împrejurimile, dar localnicii îl refuză. De exemplu, a descoperit un trol sub un pod, care chinuie oamenii și le cere bani ca să-i lase să treacă. Dar sătenii nu au fost de acord să-l lase pe Geralt să-l omoare, pentru că trolul repară singur podul când se strică. Aşa că închid ochii.
Lumea lui Geralt se schimba: oamenii învățaseră să trăiască împreună cu Răul.
E o lume în care un witcher nu-şi mai găseşte rostul.
Tot aici, Geralt mai spune aşa:
"People like to invent monsters and monstrosities. Then they seem less monstrous themselves. When they get blind-drunk, cheat, steal, beat their wives, starve an old woman, when they kill a trapped fox with an axe or riddle the last existing unicorn with arrows, they like to think that the Bane entering cottages at daybreak is more monstrous than they are. They feel better then. They find it easier to live."
Deşi, în lumea lui Geralt, existau o grămadă de monştri, oamenii aveau obiceiul de a inventa alții în plus, ca să-şi facă viața mai uşoară. Să poată trăi cu faptele lor.
Ce îmi dă o stare permanentă de nelinişte când citesc proza lui Sapkowski este prezența Răului pretutindeni, mai ales în oameni. E ceva ce întâlnisem şi în proza lui George R. R. Martin, dar acolo, într-un univers în care nu (prea) există magie, oamenii sunt parcă mai puternici, ai siguranța că s-ar putea să iasă bine dintr-o situație (deşi te-ai obişnuit deja cu gândul că autorul, George R. R. Martin, îşi omoară fără regrete personajele). E o lume în care oamenii cred în zei, dar supraviețuiesc fără ei. La Sapkowski, oamenii parcă sunt tot timpul în pericol, victime și pradă atât semenilor, cât și monștrilor. Numai la Geralt şi Yennefer (ce-mi mai place numele ei!) ai speranța că vor ieşi cu bine dintr-o încurcătură, dar ei sunt un witcher şi o vrăjitoare. Aceeaşi atmosferă este şi în jocul pe calculator "The Witcher 3: Wild Hunt".
Mi-a plăcut şi ultima povestire, "The last wish", în care am aflat cum s-au întâlnit Geralt şi Yennefer.
Colecția de povestiri "The last wish" a apărut în 1993 în Polonia, pentru prima oară, și în 2007 în prima traducere în limba engleză. În 2015 a fost pe lista de bestsellere a The New York Times.
A fost tradusă in mai multe limbi, printre care şi română în 2015, cu titlul "Ultima dorință"(Editura Nemira, în colecția Nautilus).
Am trecut deja la următoarea, "Sword of destiny", tot o colecție de povestiri, tradusă și ea în română ("Sabia destinului", Nemira). A fost, de fapt, scrisă înainte de "The last wish", dar este considerată a doua carte, urmând ordinea cronologică a evenimentelor.
Aici, stilul nu mai e atât de reținut, de ținut în frâu, e mai lejer și chiar mai reflexiv. Scenele de luptă sunt la fel de bine create, în detaliu.
Prima povestire, "The bounds of reason", care cuprinde și o reinterpretare a unui basm polonez despre un cizmar care omoară un dragon, e tare bine scrisă şi construită, cu mult umor şi tensiune şi idei scormonitoare, Când am terminat-o, am zis Wow! și am zâmbit de încântare.
Tocmai am terminat-o și pe a doua, "A shard of ice", în care i-am întâlnit pe Geralt și Yen împreună și am găsit o reinterpretare a basmului Crăiasa Zăpezii, Yen îi povestește lui Geralt o legendă a elfilor despre orașul în care se află. Se spune că Regina Iernii ieșea la drum în timpul crivățului, împrăștiind pretutindeni în jurul ei mici așchii de gheață, care ajungeau în ochii sau în inima oamenilor. Iar cine era atins nu mai simțea nicio bucurie, totul din jur i se părea urât, respingător, iar asta împingea omul să plece în căutarea reginei și să găsească moartea, Geralt îi spune că nu e nicio legendă, ci o poveste înfrumusețată despre fenomenul Wild Hunt. Numele apare menționat pentru prima dată aici, în povestirea asta. Wild Hunt se pare că este, în cuvintele lui Geralt, o nebunie colectivă ce-i împinge pe oameni să urmeze niște călăreți fantomatici, care apar pe cer mai ales iarna. Acest ultim detaliu m-a dus cu gândul la White Walkers ai lui George R. R. Martin, deși, în ce-i privește, situația nu e atât de limpede: ei apar iarna, când e foarte frig, sau se face foarte frig atunci când apar ei. Dar trebuie să fie o coincidență. "The sword of destiny" a fost publicată în 1992 în Polonia și abia în 2015 în UK, în traducere engleză. "A game of thrones", primul volum din seria "A song of ice and fire", de Martin, a apărut în 1996.
În povestirea asta, "A shard of ice", Geralt este vulnerabil, copleșit de emoții pe care nu ar trebui să le aibă, pentru că un witcher, se spune, e golit de orice fel de emoție umană.
E foarte poetică și e preferata mea de până acum.
Și mă opresc aici, că altfel nu mai termin.
Să mai spun că abia aştept serialul "The witcher"?
El l-a creat pe Geralt of Rivia, un witcher - adică un om cu abilități supraomeneşti, dobândite artificial la Kaer Morhen, un fel de şcoală, unde a fost crescut şi antrenat să omoare monştri. Un mutant cu ochi de pisică, cu reacții super rapide şi abilitatea de a se vindeca repede dacă este rănit.
Andrzej Sapkowski a scris prima povestire despre Geralt în 1986, se numea simplu "The witcher" (e prima din colecția "The last wish"). Văzând entuziasmul publicului, a început să scrie şi altele. Apoi a scris seria de romane, care, din câte am înțeles, este prima serie de romane fantasy din literatura poloneză.
Am mai citit că îl cunoaşte pe George R. R. Martin şi că-i plac cărțile lui, şi eu m-am bucurat bineînțeles. Iar cu ocazia asta o să spun ce am gândit după ce am citit primul volum din seria "A song of ice and fire", de George R. R. Martin, şi anume că nu ştiu dacă îl mai poate depăşi cineva. Nu ştiu ce ar mai putea aduce nou un scriitor în literatura fantasy după cărțile lui George R. R. Martin, care sunt atât de complexe.
Am mai citit că, în Polonia, Andrzej Sapkowski şi personajele lui erau renumite înainte de apariția jocurilor pe calculator, dar, pentru restul lumii, seria The Witcher, create de compania poloneză CD Projekt Red, l-a făcut cunoscut pe Geralt, fie că-i place sau nu scriitorului polonez.
Şi, din câte am înțeles, scriitorul Andrzej Sapkowski nu a fost implicat în crearea jocurilor şi nici în scrierea scenariului pentru serialul care urmează să fie difuzat anul ăsta.
Eu am jucat doar "The Witcher 3: Wild Hunt".
L-am început anul trecut şi încă îl joc, nu am de gând să-l termin prea curând.
Cele trei jocuri ("The Witcher" - 2007; "The Witcher 2: Assassins of Kings" - 2011 şi "The Witcher 3: Wild Hunt" - 2015) sunt o continuare a cărților, nu o adaptare a lor.
Sunt opt cărți în total, primele două sunt colecții de povestiri, urmate de cinci romane: "Blood of Elves" (1994), "Time of Contempt" (1995), "Baptism of Fire" (1996), "The Tower of the Swallow" (1997), "The Lady of the Lake" (1999). Şi de un alt roman, de sine stătător, "Season of Storms" (2013), în care am înțeles că acțiunea are loc în perioada în care se petrec evenimentele din primele două cărți de povestiri. Eu mi-am luat doar patru volume până acum.
Şi am citit deja prima carte, "The last wish", o colecție de povestiri cu Geralt of Rivia.
M-am bucurat să-l regăsesc pe Geralt, așa cum îl știam eu din joc, și să-l cunosc mai bine. Geralt, cu părul lui alb, rezultat al experimentelor prin care a trebuit să treacă, cu cele două săbii ținute pe spate, una pentru oameni, alta pentru monștri, care bea poțiuni înainte de luptă pentru a-și iuți reacțiile. Un witcher taciturn, cu o latură foarte umană, dar disprețuit și urât de oameni, învățat cu singurătatea.
Dacă aş fi citit-o înainte să mă apuc de jocul video, cred că aş fi luat alte hotărâri în el.
Cartea are şapte povestiri, dar una funcționează ca ramă pentru celelalte. E vorba de "The voice of reason", în care Geralt, aflat la un templu închinat zeiței Melitele, unde se reface după ce a fost rănit la gât de o "striga", își aminteşte de aventuri din trecut. Povestirea asta ramă e împărțită și introdusă printre celelalte şase povestiri, aventurile propriu-zise.
Toate sunt scrise într-un ritm alert, tensionat. Stilul e cinematografic, curat - poate prea curat, uneori -, tăios, niciun cuvânt nu e în plus, presărat cu umor din loc în loc.
Nu ştiu care e preferata mea. Nu pot alege una singură, am găsit în fiecare ceva care mi-a plăcut. Povestea cu "striga" din "The witcher" mi-a adus aminte de o misiune din joc, dată de Bloody Baron.
În "A grain of truth" mi-a plăcut atmosfera foarte mult şi reinterpretarea basmului Frumoasa și Bestia (Frumoasa este și ea bestie în povestirea lui Andrzej Sapkowski). Scriitorul face astfel de reinterpretări de basme, iar mie mi s-au părut foarte cuceritoare. În plus, m-au dus cu gândul la ce spunea Terry Pratchett, că nu trebuie să te dai peste cap ca să inventezi o lume complet nouă, cu hartă şi limbaj proprii etc, ci să priveşti altfel lucrurile, să te uiți dintr-un alt unghi la lumea pe care deja o cunoşti.
În "The lesser evil", Prințesa Renfri este o Albă ca Zăpada cu un plan de răzbunare, şi tot aici apare o reinterpretare a temei domnițelor închise în turnuri.
"A question of price" e foarte cinematografică, poate mai mult decât celelalte, și are mai mult umor.
Poate că, totuşi, aleg povestirea "The edge of the world", pentru că o idee scormonitoare. Geralt stă de vorbă cu prietenul lui, trubadurul Dandelion, si-i spune că-i vine tot mai greu să-si găsească de lucru. Lumea se schimbă. Se întâmplă ceva. Se plimbă din sat în sat, se oferă să omoare cine știe ce monstru care bântuie împrejurimile, dar localnicii îl refuză. De exemplu, a descoperit un trol sub un pod, care chinuie oamenii și le cere bani ca să-i lase să treacă. Dar sătenii nu au fost de acord să-l lase pe Geralt să-l omoare, pentru că trolul repară singur podul când se strică. Aşa că închid ochii.
Lumea lui Geralt se schimba: oamenii învățaseră să trăiască împreună cu Răul.
E o lume în care un witcher nu-şi mai găseşte rostul.
Tot aici, Geralt mai spune aşa:
"People like to invent monsters and monstrosities. Then they seem less monstrous themselves. When they get blind-drunk, cheat, steal, beat their wives, starve an old woman, when they kill a trapped fox with an axe or riddle the last existing unicorn with arrows, they like to think that the Bane entering cottages at daybreak is more monstrous than they are. They feel better then. They find it easier to live."
Deşi, în lumea lui Geralt, existau o grămadă de monştri, oamenii aveau obiceiul de a inventa alții în plus, ca să-şi facă viața mai uşoară. Să poată trăi cu faptele lor.
Ce îmi dă o stare permanentă de nelinişte când citesc proza lui Sapkowski este prezența Răului pretutindeni, mai ales în oameni. E ceva ce întâlnisem şi în proza lui George R. R. Martin, dar acolo, într-un univers în care nu (prea) există magie, oamenii sunt parcă mai puternici, ai siguranța că s-ar putea să iasă bine dintr-o situație (deşi te-ai obişnuit deja cu gândul că autorul, George R. R. Martin, îşi omoară fără regrete personajele). E o lume în care oamenii cred în zei, dar supraviețuiesc fără ei. La Sapkowski, oamenii parcă sunt tot timpul în pericol, victime și pradă atât semenilor, cât și monștrilor. Numai la Geralt şi Yennefer (ce-mi mai place numele ei!) ai speranța că vor ieşi cu bine dintr-o încurcătură, dar ei sunt un witcher şi o vrăjitoare. Aceeaşi atmosferă este şi în jocul pe calculator "The Witcher 3: Wild Hunt".
Mi-a plăcut şi ultima povestire, "The last wish", în care am aflat cum s-au întâlnit Geralt şi Yennefer.
Colecția de povestiri "The last wish" a apărut în 1993 în Polonia, pentru prima oară, și în 2007 în prima traducere în limba engleză. În 2015 a fost pe lista de bestsellere a The New York Times.
A fost tradusă in mai multe limbi, printre care şi română în 2015, cu titlul "Ultima dorință"(Editura Nemira, în colecția Nautilus).
Am trecut deja la următoarea, "Sword of destiny", tot o colecție de povestiri, tradusă și ea în română ("Sabia destinului", Nemira). A fost, de fapt, scrisă înainte de "The last wish", dar este considerată a doua carte, urmând ordinea cronologică a evenimentelor.
Aici, stilul nu mai e atât de reținut, de ținut în frâu, e mai lejer și chiar mai reflexiv. Scenele de luptă sunt la fel de bine create, în detaliu.
Prima povestire, "The bounds of reason", care cuprinde și o reinterpretare a unui basm polonez despre un cizmar care omoară un dragon, e tare bine scrisă şi construită, cu mult umor şi tensiune şi idei scormonitoare, Când am terminat-o, am zis Wow! și am zâmbit de încântare.
Tocmai am terminat-o și pe a doua, "A shard of ice", în care i-am întâlnit pe Geralt și Yen împreună și am găsit o reinterpretare a basmului Crăiasa Zăpezii, Yen îi povestește lui Geralt o legendă a elfilor despre orașul în care se află. Se spune că Regina Iernii ieșea la drum în timpul crivățului, împrăștiind pretutindeni în jurul ei mici așchii de gheață, care ajungeau în ochii sau în inima oamenilor. Iar cine era atins nu mai simțea nicio bucurie, totul din jur i se părea urât, respingător, iar asta împingea omul să plece în căutarea reginei și să găsească moartea, Geralt îi spune că nu e nicio legendă, ci o poveste înfrumusețată despre fenomenul Wild Hunt. Numele apare menționat pentru prima dată aici, în povestirea asta. Wild Hunt se pare că este, în cuvintele lui Geralt, o nebunie colectivă ce-i împinge pe oameni să urmeze niște călăreți fantomatici, care apar pe cer mai ales iarna. Acest ultim detaliu m-a dus cu gândul la White Walkers ai lui George R. R. Martin, deși, în ce-i privește, situația nu e atât de limpede: ei apar iarna, când e foarte frig, sau se face foarte frig atunci când apar ei. Dar trebuie să fie o coincidență. "The sword of destiny" a fost publicată în 1992 în Polonia și abia în 2015 în UK, în traducere engleză. "A game of thrones", primul volum din seria "A song of ice and fire", de Martin, a apărut în 1996.
În povestirea asta, "A shard of ice", Geralt este vulnerabil, copleșit de emoții pe care nu ar trebui să le aibă, pentru că un witcher, se spune, e golit de orice fel de emoție umană.
E foarte poetică și e preferata mea de până acum.
Și mă opresc aici, că altfel nu mai termin.
Să mai spun că abia aştept serialul "The witcher"?
Comments
Post a Comment