Ultima privire, de Sharon Olds

(Fotografie de Marcus Mam, publicată în Vogue, în septembrie, 2012)

Acum câțiva ani, în niște antologii de poezie americană, am citit câteva poezii scrise de Sharon Olds și Louise Erdrich și m-am îndrăgostit pe loc de ele. Până acum, am mai tradus câteva poezii de Louise Erdrich, le-am și pus aici pe blog, de la Sharon Olds am tradus tot vreo două, nu mai știu exact, dar le-am pus doar pe Fb.
Zilele astea traduc o carte care-mi place mult, dar am făcut pauze mici de la ea ca să mă relaxez traducând poezia asta frumoasă a lui Sharon Olds.
Și vreau neapărat să-i mai traduc una. Ambele fac parte din volumul "Stag's Leap"(2012), care a câștigat Premiul T. S. Eliot în 2012 și Premiul Pulitzer pentru poezie în 2013.

Ultima privire

În ultima clipă a căsniciei noastre, m-am uitat în
ochii lui. Până atunci, îl alinasem
toată ziua, pentru că suferea mult, era
în stare de șoc - faptul că mă părăsea
îl făcea să retrăiască primele lui pierderi. Dar acum era timpul să pun capăt
alinării, să ne despărțim. Însă ochii lui mi se păreau încă a fi
oceanul primordial în care
algele verzi-albăstrui au deprins
limbajul primar, irișii lui cuprinzători ca marea, încă
vitali pentru mine, în ale căror adâncuri
primul nostru născut, pe urmă al doilea, au apărut,
cu limbile pregătite cu papile gustative pentru laptele nostru
prețios, cu gust delicat, selenar -laptele nostru. Dar acum, în ochii lui,
încăperi ale morților. Holuri ale suferinței. Ceață de smarald. Zăpadă ca orezul murdar, călcată de mașini;
era și el pe-acolo, m-am uitat după el,
și mi-a oferit un cadou, m-a primit înăuntru,
știind că nu va trebui s-o mai facă vreodată în lumea asta,
sau în oricare alta,
și l-am văzut, nu așa cum arăta cu adevărat,
încă îmi lipsea
puterea pe care ți-o dă furia, dar l-am văzut
văzându-mă pe mine, iar acum,
alunecând în privirea lui plină
de afecțiune, de care m-am agățat mută câteva secunde,
am spus Pa, și el a spus Pa,
apoi mi-am închis ochii și m-am ridicat
de pe scaunul din dreapta de parcă m-aș fi rostogolit afară
dintr-o mașină ce țâșnise de pe un pod
și se-ndrepta spre o apă adâncă. Doi ani mai târziu, apoi trei, în septembrie, și încă un an pe urmă, tot în septembrie, în New York,
mă simțeam bucuroasă că mă uitasem în ochii lui. Iar când
i-am spus unei prietene cât de bucuroasă eram,
mi-a spus:
Poate că e așa cum li se întâmplă familiilor
celor morți, chiar familiilor celor care au murit
în Turnuri: au nevoie să vadă
cadavrul, obiectul care nu mai e locuit
de tot ceea ce alcătuia omul pe care îl iubeau.
Să-ți iei la revedere de la ce-a mai rămas te ajută, într-un fel.

Și am văzut iar cât de norocoasă am fost,
în primul rând, pentru că am putut iubi,
apoi, pentru că lăsasem în urmă despărțirea,
că nu l-am pierdut pe când erau copiii mici,
că ei nu l-au pierdut deloc,
că nu l-am pierdut pe când mă iubea, că n-am pierdut
pe cineva care m-ar fi putut iubi toată viața.