Skip to main content

Un Adevăr

Bruma a picat pe o bucată mare de muşchi, iar acum încearcă să-și scoată o crenguță din păr. Dintr-odată, se-aude un țipăt. Când mă apropii de ea, îmi dau seama că, de fapt, crenguța zbiară. Nu e o simplă crenguță, ci un omuleț-crenguță , care s-a încurcat în părul ei brunet şi încâlcit. Are capul în formă de frunză, corpul din crengi şi țipă de mama focului.

— Foc?! zbiară omulețul-creangă. Să nu-mi dai foc! Îți spun tot ce ştiu!

Îmi vine să râd când îi aud vocea atât de pițigăiată. Îl desprind uşor din părul prietenei mele, care a încremenit de frică, şi îl aşez în palma mea. Omulețul face o plecăciune.

— Bună ziua, îi spun fără să mă gândesc la asta.

— Degeaba, îmi zice el trist. Nu mai are niciun efect. Am încercat şi eu de multe ori. Bună ziua, bună seara... Degeaba spun asta, nu se mai întâmplă nimic. Lumina rămâne la fel.

Abia atunci observ că, într-adevăr, lumina din jurul nostru e tot albăstruie și simt că e așa de multă vreme. Parcă suntem blocați între noapte și zi.

— Dar de ce?

— De unde să ştiu? mă întreabă cu voce răstită.

Capul verde, în formă de frunză, i s-a înroșit.

— Scuză-mă. Mă aprind foarte repede.

„O fi vreun virus”, îmi spun. „Ceva care nu mai lasă noaptea să se facă zi. Ceva care ține blocat timpul.”

— E posibil, îmi spune omulețul-creangă. Ori cineva a spus „Bună ziua” şi „Bună seara” în acelaşi timp. Îți pare rău că nu mai merge? Politețea, oricum, mă scoate din sărite.

Capul-frunză al omulețului începe să prindă o nuanță ruginie.

— Cine eşti? îl întreb.

— Ce te interesează?

E cam obraznic. Când îl ridic cu două degete, se îngălbenește de frică. Îmi vine să râd.

— Bine, bine, îmi zice repede. Eu sunt Adevărul. Cu ce te pot ajuta?

— Deocamdată nu ştiu. Mergi cu noi, îi spun, apoi îl prind în părul meu, după ureche.

— Te avertizez că-mi pierd răbdarea repede, îmi zice Adevărul, care, văzându-se la adăpost, prinde iar curaj.

— O să țin minte. Haideți, le spun celorlalți, deşi habar n-am încotro mergem.

Bruma și Omăt o iau înainte, mergând unul lângă celălalt. Eu și Mugur suntem în spatele lor. Ne îndreptăm spre o cărare care șerpuiește printre copaci înalți, cu trunchiul foarte gros. E umbră și răcoare aici jos.

— Să ştii că pot să țip dacă vreau, iar dacă fac asta, o să vă atace toți prietenii mei. Nu țip pentru că mi-e milă de voi, îmi spune Adevărul, ținându-se cu crenguțele de urechea mea.

Mă gâdilă așa de tare că-mi vine să-l arunc în iarbă.

— Ia spune-mi, îl întrerup eu. Ce e înainte?

— De unde vrei să ştiu? îmi spune cu voce subțirică. Eu sunt Adevărul, nu Viitorul. Eu nu prea ies din casă. Sunt un singuratic.

— Parcă ziceai că ai mulți prieteni, îi zice Mugur, trecându-și o mână prin părul care, deși e plin de praf și de bețișoare, e la fel de frumos și de strălucitor.

— A, păi da. Primesc foarte multe vizite. Sunt căutat.

— Deci nu ştii încotro mergem? îl întreb.

— Când pleci într-o călătorie, trebuie să ții minte de unde ai plecat, îmi spune Adevărul, trăgându-mă de ureche.

— Of, de-aș putea să mă fac mare dintr-odată, măcar pentru o clipă, ca să aflu pe unde trebuie să o luăm.

— Pf, eu nu mi-aș dori asta.

— De ce? îl întreb înciudată.

— Pentru că e foarte posibil să nu știi nici atunci.

Adevărul e mic și enervant, dar poate are dreptate.

— Bineînțeles că am dreptate. De-asta am aşa mulți musafiri. Nimeni nu vrea să viziteze pe cineva care nu are dreptate!

Mugur se apropie de mine.

— Crezi că mi-ar fi stat bine cu păr negru? Nu prea am văzut Luptători blonzi. Și cred că asta vreau să fiu.

La noi, în Rogva, există magazine de unde îți poți cumpăra orice fel de păr vrei.

— Mugur, și eu am avut păr de toate culorile. Mama se enerva și-mi spunea să mă hotărăsc odată cum vreau să arăt, pentru că-i sare inima de câte ori vede o claie de păr roz sau verde săltând pe cărarea spre casă. Adică ea mă aștepta să vin din oraș și dădea cu ochii de altcineva, haha! Săraca... Îmi tot zicea că părul nu mă schimbă cu nimic pe dinăuntru. Și cred că avea dreptate, pentru că am fost și brunetă și n-am simțit că asta mă face mai curajoasă. De ceva timp sunt morcovie, după cum prea bine știi. Și cui nu-i plac morcovii?



O vreme n-a mai scos nimeni niciun cuvânt. Dar, chiar dacă ei ar fi vorbit, nu cred că i-aș fi auzit, pentru că rămăsesem în urmă. Singură. Ba nu. Singură cu Adevărul.

Îmi treceau tot felul de gânduri prin minte, gânduri care îmi făceau rău, de parcă nu mâncasem decât iarbă toată ziua. Încercam să mă gândesc la altceva. Oare unde o să ajungem? Oare cine o să fie acolo? Adevărul ofta întruna şi gâfâia de parcă mergea pe jos şi nu putea să țină pasul cu noi. De fapt, se ținea strâns cu brațele mici și subțiri de o şuviță din părul meu.

Pădurea de brazi se făcea și mai deasă. Urcam, dar nu simțeam niciun pic de oboseală. Chiar dacă aș fi simțit, nu m-aș fi putut opri. Și eu, și prietenii mei, care se aflau mult înaintea mea, mergeam ca trași cu mouse-ul pe o cărare subțire, acoperită cu o pulbere albă ce părea albăstruie în lumina asta blocată între noapte și zi.

Abia când am dat cu capul de o creangă uriașă de brad am înțeles că pulberea albă e zăpadă.

— Și ce-ai de gând să faci cu mine? mă întreabă Adevărul mieros.

— Nu știu, îi spun tresărind. Am și uitat de tine. Stai să ajungem.

— Dar care e graba? Vă urmărește cineva?

Întrebarea lui îmi dă fiori. Până acum nu m-am gândit la asta. Dar chiar așa, de ce mergem atât de repede, fără să ne tragem sufletul nici măcar o secundă? Oare s-au înfuriat statuile că ne-am tăiat sforile și au plecat să ne caute? Oare Spaimele sunt pe urmele noastre?

Cuțitul pe care îl aveam din hanul „La Troieni” mi-a dispărut din mână exact după ce am tăiat ultima sfoară. Pe-a lui Omăt... Ceva îmi spune că gândul la cuțitul ăla e ridicol. Avem o armă mult mai bună. Acum știm cine suntem.

Încerc să-mi întorc capul. Degeaba.

— Tu poți să te uiți în spate? îl întreb în șoaptă pe omulețul-creangă.

— Eu mă uit în spate foarte des. Ți-am spus că mulți mă caută, dar apoi, după ce pleacă de la mine, nu toți mă iubesc, îmi răspunde Adevărul lipindu-se de urechea mea ca o cască wireless.

Sar peste o creangă căzută în mijlocul drumului. În timpul zgâlțâielii, unul dintre brațele lui subțiri ca două bolduri îmi intră în ureche.

— Și? îl întreb încercând să-l scot, după ce aterizez pe pământ.

Mă gâdilă atât de tare că-mi vine să-l strivesc.

— Și ce? Ce-mi faci, bestie?

— Și vezi pe cineva în spate? Vreau să te scot afară. Mă gâdili.

— Extraordinar. Asta nu mi s-a mai spus niciodată.

Îl iau cu două degete și mi-l așez pe lobul urechii.

— Deci? îl întreb. Ne urmărește cineva?

— Nu, îmi spune Adevărul strănutând.

Răsuflând ușurată, îmi șterg palmele pe haine. Dar, după ce mai strănută de câteva ori, omulețul-creangă continuă:

— Doar un bolovan care se face că doarme când mă uit la el.


(Capitolul „Un Adevăr” face parte din romanul pentru copii „Ce văd dragonii”, Polirom Junior, 2019) 









Comments

Popular posts from this blog

Jurnal de păsărar începător în vremea pandemiei (II)

28 aprilie 2020 O dimineață minunată. După ce am văzut iar coțofana pe îndelete în copac, am coborât binoclul spre o tufă de trandafiri și am văzut o vrabie frumușică și o pasăre subțirică și delicată - am descoperit apoi că era o privighetoare de zăvoi. A fost minunat. M-am emoționat incredibil de tare. Vrabia ciripea întruna, privighetoarea mai pleca, se mai întorcea. Ce vrabie grasană, mi-am spus, dar pe urmă am aflat că era un mascul. Poza de pe Wiki e leită cu ce am văzut eu în realitate. Roșcat la tâmple și pe spate. Și sunetele pe care le scotea sunt cele de pe Wikipedia. Privighetoarea era cafenie și mai micuță, nu ciripea. Am avut un mare noroc să le văd, coborâseră pe tufă să mănânce mugurii. La câteva gheruțe depărtare de ele erau niște firimituri de pâine. (Am aflat și eu că nu e bine să dai pâine păsărilor, că e indicat să le dai semințe sau altele, o să le pun și eu fulgi de ovăz pe pervaz. Poate o să ne împrietenim.) În special vrabia, adică vrăbioiul, ciugulea înt

Despre „Ce văd dragonii”

„Ce văd dragonii”, romanul meu pentru copii apărut la Polirom, în colecția Polirom Junior, în 2019, a primit o recenzie (atât în română, cât și în engleză) care m-a bucurat.  Mă bucur când primesc feedback de la cititori, ca tot omul, iar bucuria e și mai mare atunci când văd că dialogul dintre carte și cititor a mers bine, limpede. Copiez recenzia aici, pe blog, cu acordul Georgianei L. Gheorghe, autoarea ei, și mă duc pe balcon, cu binoclul și aparatul, dar nu cred că pozez vreo pasăre din comunitatea noastră azi, a bătut vântul tare, bate așa de trei zile, doar pe șoimul rândunelelor îl aud din când în când. „Este un roman scris de Diana Geacăr. Povestea se axează pe încercările unui grup de copii de a-și aduce aminte cine sunt în timp ce călătoresc în lumea jocurilor pe calculator. Autoarea își atrage cititorii prin stilul simplu care poate să fie înțeles de toți. Romanul în sine este un amestec de Aaron Stone, Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll, Bezna. Povestitorii din cona

Întâlniri noi și vechi

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) Până astăzi, pe lista cu păsări-pe-care-nu-le-am-văzut-încă se afla și botgrosul.  Am ieșit câteva minute pe balcon, cu aparatul. Forfotă mare de pițigoi, un du-te-vino din copaci la semințele de pe pervaz, și cateva coțofene curioase. Nu am mai făcut poze. Am intrat în bucătărie, să-mi iau cafeaua, poate, când văd pe geam o pasăre mică, dar mai mare decât un pițigoi, aterizând într-un copac. Ridic aparatul, mă uit prin el și prin geam și... El să fie oare? Dau fuga în balcon. Da, da, da! Un botgros. Nu l-am mai văzut până acum. Nici în comunitatea noastră de păsări din jurul blocului, nici în alte părți.  Era departe, așa că pozele nu sunt chiar reușite, deși zoom la maxim. Botgrosul face parte din familia Fringillidae, alături de cinteză, scatiu, sticlete și altele. Numele, bineînțeles, îi vine de la ciocul foarte gros, bun să spargă semințe și sâmburi tari. După ce și-a luat zborul, l-am căutat repede prin aparat, dar am dat de o cinteză: Și,